Prof. Univ. Dr. Ioan Lascăr: „Cea mai lungă operație a fost replantarea a cinci degete amputate, care a durat 18 ore”

Prof. Univ. Dr. Ioan Lascăr: „Cea mai lungă operație a fost replantarea a cinci degete amputate, care a durat 18 ore”

 

    ioan-lascarAdăugăm astăzi o altă filă importantă la volumul de interviuri cu personalități pe care AMPRESS îl are în pregătire. Este vorba de dialogul cu Prof. Univ. Dr. Ioan Lascăr, personalitate de referință a chirurgiei contemporane. Chirurgul, cu activitate zilnică neobosită ( operații, participare la forumuri medicale pe care le conduce, cursuri la facultate, doctorate pe care le îndrumă și încă alte numeroase activități ținând de o profesie grea și frumoasă ), a găsit timp să răspundă cu amabilitate întrebărilor noastre.            

  • Sunteți, în momentul de față, între chirurgii de talie internațională, cu performanțe deosebite în domeniul microchirurgiei. Cum ați început acest urcuș de când erați învățăcel și cum ați ajuns aici?

      – Pregătirea în specialitate am început-o ca medic secundar la Magistrul meu, renumitul Prof. Dr. Agrippa Ionescu.

Am dorit să devin chirurg și am optat pentru chirurgie plastică și reparatorie (aceasta era denumirea specialității la acel moment) fiind atras de noutatea domeniului. Specialitatea fusese înfiintata de Prof. Dr. Agrippa Ionescu în deceniul precedent, adica la începutul anilor ’60.

Cât privește domeniul microchirurgiei sunt pionier în introducerea acestui nou concept în România. Microchirurgia reconstructivă a oferit oportunitatea de neimaginat în restaurarea formei și funcției în cazuri care doar cu 10-15 ani mai înainte păreau de nerezolvat.

  • Conduceți o secție grea a Spitalului de Urgență Floreasca, operați zilnic sau aproape zilnic, sunteți conducătorul unor instituții academice. Cum le împărțiți pe toate?

– Clinica de chirurgie plastică, estetică și microchirurgie reconstructivă (aceasta este denumirea actuală a specialității) din cadrul Spitalului Clinic de Urgență București am inființat-o personal începând cu anii 1982-1983, inițial fiind singurul plastician din acest spital, însă importanța serviciului a fost consistent influențată de cazuistica extrem de complexă rezolvată, astfel încât  de la câteva paturi oferite de Prof. Dr. Andrei Firica în clinica de Ortopedie s-a înființat departamentul, apoi secția și la începutul anilor ’90 a devenit cea mai importantă clinica de specialitate, afirmație susținută la nivelul de adresabilitate, complexitatea cazurilor și calitatea rezultatelor, precum și prin dimensiunile și structura resursei umane, care în prezent este reprezentată de medici specialiști și primari în rețeaua Ministerului Sănătății, cadre didactice, numeroși cercetători, medici rezidenți români și străini, doctoranzi români și străini.

Evident că odată cu înaintarea în vârstă și consolidarea competenței și experienței cresc direct proportional  și responsabilitătile, care se articulează armonic.

  • Țineți o evidență a intervențiilor chirurgicale pe care le-ați realizat până acum?

– Am o evidență personală a intervențiilor chirurgicale efectuate – agenda mea anuală a oscilat între 800-1200 intervenții chirurgicale, astfel încât în prezent am depășit circa 40.000 intervenții, în cei peste 40 ani de carieră.

  • Se vorbește adesea de vocație. Poate fi bun medic cineva fără vocație, care practică medicina ca pe o meserie oarecare. Se poate vorbi de har într-o meserie strict științifică?

– Vocația caracterizează practic orice tip de activitate umană, însă medicina face ca acest atribut să devină mult mai evident. Este o profesie care reclamă devotament, sacrificii mari și întotdeauna dragoste pentru semeni. Este clar o profesiune pe care o practici full time și nu după ceas sau cu excepția sărbătorilor legale.

  • Vă amintiți un caz în care a primat inspirația chirurgului?

– Sunt nenumărate, însă voi prezenta cazul unui pacient – prima replantare de mână, replantată la Spitalul Clinic de Urgență 1983 – care a fost adus la camera de gardă cu antebrațul amputat de câteva zeci de minute.

La inspecția tranșei am realizat că sunt condiții foarte bune pentru replantare și am solicitat însoțitorilor segmentul amputat. Mi-au spus că a rămas la locul accidentului și probabil că nu mai poate fi recuperat.

Am insistat să se întoarcă urgent pentru a căuta mâna amputată, în orice stare s-ar afla,”condiționând” astfel intervenția chirurgicală pentru pacient.

  • Care a fost cea mai lungă operație pe care ați efectuat-o?

– Cea mai lungă operație a fost replantarea a 5 degete amputate, care a durat 18 ore.

  • Sunteți prezent cu operații unicat în lume. Atâta vreme cât au devenit publice, ne puteți povesti despre ele?

– În lista mea de intervenții chirurgicale sunt și câteva cazuri de excepție care de altfel au generat un interes mediatic deosebit. În două din aceste cazuri a fost prezentă în sala mea de operații o echipă de la Discovery Chanel, care a realizat filme ulterior difuzate internațional.

Unul dintre cazuri a fost reprezentat de tumora gigantă – caz unic în literatura de specialitate având în vedere raportul  2/1 între greutatea tumorii și greutatea pacientei (119 kg preoperator și 42 kg greutatea pacientei postoperator). Cazul a reclamat o abordare complexă multidisciplinară preoperatorie ( cca 35 de specialități medicale au participat la evaluarea pacientei) iar echipa operatorie internațională pe care am condus-o a fost reprezentată de 15 chirurgi și 4 anesteziști.

Cel de-al doilea caz, denumit de către media cu sintagma “omul pasăre” era un tânăr pacient cu verucoză gigantă la nivelul extremităților (mâini și picioare) total invalidantă, pacientul fiind în imposibilitatea  de a-și utiliza mâinile nici pentru îngrijirile igienice personale, fiind total dependent de familie.

Strategia chirurgicală pe care am aplicat-o a permis recuperarea funcțională integrală a pacientului, după intervenții repetate fiind capabil să se și reîntoarcă la volanul tractorului, îndeplinindu-și astfel dorința cea mai fierbinte.

Monitorizarea de lungă durată a acestor două cazuri (peste zece ani) a demonstrat stabilitatea rezultatelor obținute în urma acestor intervenții unice.

  • Poetul Lucian Avramescu, care vă este și confrate de pasiuni vânătorești, ne-a povestit un lucru aproape incredibil – v-ați operat singur. Ne puteți povesti detalii?

– Nu cred  că este o noutate. Personal cunosc mai multe cazuri în care chirurgii au optat pentru varianta autointervenției chirurgicale.

  • Fiindcă a venit vorba de vânătoare, același coleg de ieșit cu pușca în natură, ne-a spus cum ați ajuns amândoi în Ceahlău, la o vânătoare de urs. Ursul n-a venit, iar dumneavoastră ați stat pe o stâncă, cu palmele spre lună și arma abadonată alături ca într-un ritual. Vă încarcă cu energie vânătoarea sau pretextul vânătorii?

– Mă voi lega de finalul întrebării Dvs., adica pretextul vânătorii.

Vânătoarea este printre cele mai vechi ocupații umane, însă odată cu dezvoltarea societății a evoluat de la necesitate vitală (având ca obiectiv asigurarea hranei pentru supraviețuirea speciei) la activitate sportivă în zilele noastre.

Vânătoarea te obligă să relaționezi direct cu natura, să-ți folosești integral simțurile și respiri aerul curat al pădurilor și munților și uneori să-ți verifici abilitatea de a utiliza o armă de foc, beneficiul maxim fiind cel mai frecvent reprezentat de schimbarea radicală pentru scurta perioadă a progresului și solicitărilor cotidiene, permițând astfel reîncărcarea ’’bateriilor’’.

  • Care-i trofeul cu care vă mândriți?

– Pentru zona noastră geografică am reușit să vânez specii de excepție, respectiv urs și capra neagră însă nu am reușit să vânez cocoș de munte în care scop am efectuat mai multe deplasări nereușite.

  • Se spune că puteți trage cu carabina, la 250 de metri, zece focuri în același punct. Are voie chirurgul la beteșugul de a-i tremura mâna?

– Utilizarea armelor de foc este un sport care permite evaluarea obiectivă a performanțelor fizice și vizuale.

Aceleași calități se impun și chirurgului iar pentru a practica microchirurgia este necesară nu numai dorința ci mai ales demonstrarea capacității de a lucra într-un câmp optic mărit (microscop operator) cu instrumente și material specific, unitatea de măsură fiind calitatea rezultatelor.

  • Vă mândriți cu fiul dumneavoastră Bogdan, pictor apreciat în țară și străinătate. Cum de nu l-ați convertit la meseria părinților, fiindcă și doamna Lascăr e medic?

– Fiul meu este un talentat artist plastic cunoscut în țară și mai ales în străinătate și a urmat această carieră reușind să-și valorifice talentul deși ambii părinți suntem medici chirurgi, soția fiind obstetrician-ginecolog. Vă mărturisesc faptul că, tendințele noastre de a mai avea un medic în familie au fost nereușite, din fericire pentru artist.

  • Ce vă enervează în politică? Ați operat vreun politician pe care nu-l suportați?

– Profesiunea de medic nu operează cu unitătile de măsură specifice politicii. Pentru medic în exercitarea profesiunii există doar pacienți, fără absolut nici un fel de discriminare de sex, vârstă, rasă, convingeri politice etc.

Dacă vă referiți la culoarea politică, am operat politicieni de diferite calibre, aparținând întregului spectru politic și am de asemenea prieteni politicieni cu diferite convingeri politice.

  • De ce pleacă, aproape fug, medicii tineri din România? E un fenomen.

– Discutând despre migrația medicilor, evident trebuie să conștientizăm faptul că acest fenomen este determinat de multiple cauze.

Pentru un medic, de obicei tânăr, care ia o astfel de decizie nu este simplu, însă argumentele care îl motivează sunt numeroase și în primul rând nivelul remunerării dar și condițiile în care își desfășoară activitatea, respectiv cadrul instituțional, mijloacele tehnologice, accesul la informații de specialitate etc.

  • Ați avut oferte să lucrați în străinătate? E o întrebare inutilă, fiindcă sigur ați avut. De ce nu le-ați dat curs?

– Nu am fost tentat de plecare deoarece în permanență am avut proiecte legate de profesiune, care mi-au oferit satisfacția unor obiective realizate.

  • Clinica dumneavoastră particulară are, spun foști clienți, dotări la nivelul marilor clinici din lume, dovadă că aveți pacienți din străinătate. Se ține greu o asemenea instituție?

– Clinica particulară este unul din proiectele mele propuse și realizate – proiect demarat practic acum 20 de ani.

Medicina privată este alternativa pentru asistența medicală, care obligă la asigurarea unui înalt nivel tehnologic, a unei calități de excepție a serviciilor de specialitate care să motiveze adresabilitatea pacienților.

Funcționarea unei astfel de instituții obligă inclusiv la o atentă selecție a personalului care este instruit până la cel mai mic detaliu legat de confortul și siguranța pacientului.

  • Au devenit o modă operațiile estetice. Le fac și unii (unele) care n-au nevoie. Ați refuzat vreodată o pacientă care n-avea nevoie de înfrumusețări?

– Intervențiile de chirurgie estetică, deși nu sunt o noutate în România (pentru astfel de intervenții aveam o listă de așteptare din anii 80), au devenit într-adevăr mult mai frecvent solicitate.

Evident sunt numeroase cazuri în care aceste intervenții nu sunt indicate, iar pacienții (și mai frecvent pacientele) uneori pot solicita intervenții al căror rezultat să nu le aducă beneficii.

Stabilirea unei indicații chirurgicale corecte este exclusiv în sfera de competență a chirurgului plastician care în cadrul consultației de specialitate trebuie să analizeze cu profesionalism particularitățile cazului și să se asigure că pacientul a înteles explicațiile și poate lua o decizie în deplină cunostință de cauză. Pacientul trebuie să constientizeze că nicio intervenție de chirurgie estetică, chiar și cele mai performante, nu aduc numai beneficii, însa avantajele trebuie să fie dominante, motivând astfel gestul chirurgical.

Pacientul trebuie să conștientizeze obligațiile în asigurarea unei calităti previzibile a rezultatului, respectiv respectarea riguroasă a indicațiilor specialistului.

Am refuzat efectuarea unor intervenții care nu aduceau beneficii pacientelor sau pacienților, care aveau fie o reprezentare absolut fantezistă privind efectuarea intervenției fie aveau așteptări absolut nerealiste.

Am avut surpriza să constat și nu numai odată că pacientele pe care am încercat să le conving că nu au nevoie de intervenția solicitată s-au operat totuși în țară sau străinătate și s-au reîntors spășite pentru a le ajută să corecteze rezultatele necorespunzătoare.

  • Aveți o echipă de medici și asistente cu care lucrați. Cum și în cât timp v-ați format-o?

– Ca dascal mă ocup de formarea specialiștilor din țară și străinatate de peste 3 decenii, perioadă în care am pregătit sute de specialiști din care câteva zeci fac parte din clinica pe care o conduc la Spitalul Floreasca iar câțiva sunt în echipa de la clinica privată.

  • Cum sunt studenții de azi pe care-i pregătiți ca profesor?

– Specialitatea pe care o predau ca profesor este inclusă în curicula obligatorie a studenților din ultimul an de studii, moment în care au parcurs aproape în întregime programa de studiu și au un nivel al cunoștințelor care le permite să înțeleagă sfera de preocupări a chirurgiei plastice, estetice și microchirurgiei reconstructive .

Acest fapt se constituie ca un avantaj pentru specialitate, întrucât numeroși studenți sunt foarte interesați de domeniu participând nu numai la cursuri și activitatea secției dar solicită și organizarea de cursuri suplimentare sau work-shop-uri precum și accesul în laboratorul de microchirurgie experimentală al clinicii.

Numeroși studenți solicită efectuarea lucrării de diploma în cadrul clinicii demonstrând preocupare deosebită pentru specialitate, din rândul lor recrutându-se viitorii medici rezidenți și apoi specialiști.

  • De ce iubiți România?
  • Iubesc România pentru că sunt ROMÂN iar părinții m-au ajutat să conștientizez și să cultiv acest simțământ din fragedă copilărie.

        Vă mulțumesc, domnule Profesor!

Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPRESS

Articole asemănătoare