• Home
  • Interviuri
  • Prof. univ. dr. Irinel Popescu: Dificila și fascinanta poveste a transplantului de ficat în România. ”Am efectuat peste 100 de transplanturi pe an, ceea ce ne situează între cele mai bune programe din Europa” (II)

Prof. univ. dr. Irinel Popescu: Dificila și fascinanta poveste a transplantului de ficat în România. ”Am efectuat peste 100 de transplanturi pe an, ceea ce ne situează între cele mai bune programe din Europa” (II)

irinel popescu 1 1

‘- Cum a fost când ați revenit acasă?

– Întors din Statele Unite m-am confruntat cu realitățile românesti. Spitalul Fundeni era încă într-o reabilitare care nu se mai termina după cutremurul din 1986, de aceea praful și mizeria erau prezente peste tot. Dotarea tehnică era sub orice critică.

În România nu există legislație adecvată pentru transplant, nu erau stabilite criteriile morții cerebrale și populația nu era pregătită să accepte un asemenea concept.

Nu exista experiența cu prelevarea de la donatori aflați în moarte cerebrală, existând o singură tentativă (o operație efectuată în 1980 de către Prof. Petru Dragan la Timișoara), urmată de încetarea completă a acestui tip de activitate.

Până atunci se efectuau numai transplanturi de rinichi de la donatori în viață (de regulă rude apropiate) în Clinica de Urologie a Spitalului Fundeni de către Profesorul Eugen Proca și echipa sa. Profesorul Proca efectuase, de altfel, și primul transplant de rinichi din România, tot de la donator în viață, în februarie 1980.

Într-un asemenea cadru, părerea aproape unanimă era că transplantul de ficat ar fi o utopie sortită eșecului.

– Și totuși, bătându-vă cu ”cadrul„ cum spuneți, cu ”unanimitățile” asupra eșecului, ați mers mai departe. Sau v-ați oprit?

– Aproape un an de zile nici nu am vrut să mă mai gândesc la transplant. Chirurgia generală, de care mă reapucasem, punea, oricum, destule probleme iar între timp apăruse și chirurgia laparoscopică, pe care a trebuit să o învăț “din mers” și chiar să o promovez în Clinica Chirurgicală Fundeni.

Profesorul Setlacec, deși retras complet din activitate, a continuat să mă susțină și, între altele, mi-a spus să nu abandonez ideea de transplant de ficat.

– Din nou Profesorul, cu majusculă, Setlacec. În cer avem toți un înger care ne păzește. Pe unii îi cam uită. Îngerul dumneavoastră păzitor nu v-a abandonat chiar dacă se retrăsese din activitate!

– Da, mi-a spus să nu abandonez ideea de transplant de ficat. Astfel încât, din 1996, am început să mă gândesc din nou la transplant. M-a stimulat în acest sens succesul programului de transplant renal al Profesorului Mihai Lucan, de la Cluj-Napoca. De la un anumit moment, am început să ne întâlnim la Ministerul Sănătății un grup de persoane, între care Mihai Lucan, Dan Tulbure (ca lider al anesteziei și terapiei intensive din România în acel moment), Vladimir Belis (pentru probleme de legislație și moarte cerebrală) și să analizăm pașii următori care trebuie făcuți.

– În februarie 1997 am făcut, deja, un prim pas. Profesorul Dan Tulbure a diagnosticat moartea cerebrală la o pacientă cu accident vascular aflată în Terapia Intensivă de la Fundeni. Am obținut acordul fratelui, care se afla în acea zi chiar în spital. Prelevarea s-a făcut într-una din sălile de operații ale Clincii de Chirurgie și, deși s-a prelevat doar un rinichi (care a fost, ulterior, transplantat în Clinica de Urologie) am aplicat toate principiile prelevării multiorgane pe care le învățasem în SUA. Aveam să le aplic mai “in extenso” în iunie, când la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca un al doilea caz de moarte cerebrală a fost diagnosticat de către doamna doctor Ioana Grintescu. De data aceasta am prelevat și ficatul. Transplantul de ficat, primul din România, s-a făcut unui medic cu o ciroza foarte avansată, aflat într-o stare deosebit de gravă și care, în afara transplantului, mai avea foarte puțin de trăit. Operația, la care am fost ajutat de dr. Sorin Baila, un experimentat chirurg vascular, s-a desfășurat în bune condiții, dar a fost însoțită permanent de o sângerare difuză, pe fondul hipertensiunii portale și a tulburărilor de coagulare. Cu mijloacele de atunci, atât ale chirurgiei cât și ale terapiei intensive, nu am putut opri sângerarea. Bolnavul a decedat a doua zi dimineața prin insuficiență multiplă de organe. Între 1997 și 2000 am continuat să dezvolt prelevarea multiorgane la nivel național, beneficiind mai ales de contribuția importantă a Spitalului Clinic din Târgu-Mureș, unde au fost diagnosticați cei mai mulți donatori. De atunci datează excelenta colaborare cu Profesorul Radu Deac, șeful echipei de chirurgie cardiacă din acest spital, extinsă de-a lungul timpului și continuată până în prezent. De câteva ori am trimis atât cordul cât și ficatul prelevat în străinătate (Hanovra, Munchen, Milano).

– În dificila și fascinanta poveste a transplantului de ficat în România, fusese scris deja un capitol. A fost destul?

– Un alt câștig important a fost cooptarea lui Victor Zota, devenit, ulterior, coordonator national de transplant, un om fără de care transplantul românesc modern nu ar fi fost posibil. Zota este cel care a perfectat condițiile în care donatorii erau anunțați în sistemul național, modul în care trebuia obținut acordul pentru prelevare, deplasarea echipelor în spitalul în care se afla donatorul și înapoi, acolo unde se făcea transplantul etc.

În 1999 am fost desemnat reprezentant al României în Comisia de Transplant a Consiliului Europei, de unde m-am întors de fiecare dată cu legislația și reglementările europene la zi. După modelul european am introdus și în România Ziua transplantului, pe care o sărbătorim în fiecare primăvară.

Următoarele trei transplanturi de ficat nu ne-au adus succesul așteptat. La primul bolnav, ficatul transplantat nu a funcționat. Cel de-al doilea s-a trezit cu bine din anestezie și în primele zile postoperator a fost într-o stare excelentă; se profila ca primul nostru succes. Din păcate după mai multe zile de evoluție excelentă, a dezvoltat brusc un accident vascular cerebral, complet fără nici o legatură cu operația de transplant și a decedat. La cel de-al treilea pacient, un tânăr inginer cu o ciroză veche, au apărut o serie de probleme tehnice intraoperatorii care au condus la apariția unor complicații postoperatorii insurmontabile.

Se repetau, la o alta scară, desigur, începuturile dificile ale transplantului hepatic la nivel mondial, așa cum am arătat mai sus.

– Părea din nou destul pentru a vă descuraja. Și totuși…

– Între timp, echipele de transplant cardiac au avut mai mult succes. Mai întâi Șerban Brădișteanu și, la scurt timp după aceasta, Radu Deac au efectuat primele transplanturi cardiace. Ambii bolnavi au supraviețuit operațiilor.

În primăvara anului 2000 șansa ne-a surâs și nouă. Mai întâi în aprilie, o dată cu operația lui Gheorghe Penea, la care a fost prezent și Abdalah Slim, chirurg la Spitalul Niguarda din Milano, în echipa de transplant hepatic a Profesorului Domenico Forti. A fost o operație complicată, a cărei evoluție postoperatorie ne-a creat destule probleme. La două săptămâni de la intervenție se părea că lucrurile intraseră oarecum în normal. În acea zi aveam proiectată o plecare în Statele Unite, la care am renunțat cu o seară înainte, având parcă o premoniție. A doua zi Gheorghe Penea a făcut peritonită biliară și a trebuit să reintervin și să refac anastomoza biliară. Evoluția ulterioară după aceasta corecție a fost excelentă. Nici nu terminasem bine reintervenția și s-a anunțat un al doilea donator. Primitorul a fost un alt Gheorghe, Gheorghe Badea, un pacient din Buzău care avea o ciroză cauzată de o hepatită de tip B. Operația a fost efectuată cu mult succes de către echipa noastră, iar cei doi Gheorghe, Penea și Badea sunt în viață și astăzi, au dus până acum o viață normală și se bucură de o sănătate foarte bună în continuare.

– A fost, prin acești emblematici Gheorghe, începutul în forță al transplantului de ficat în România?

– După ei au urmat alți peste 600 de bolnavi transplantați, dintre care cea mai mare parte sunt în viață și în prezent. Încă din anul 2000 am început, cu ajutorul Profesorului Broelsch și al echipei sale, operațiile de la donator în viață la copil și adult. În 2013 și 2014 am efectuat peste 100 de transplanturi pe an, ceea ce ne situează între cele mai bune programe din Europa.

– Întâlniți, uneori, oamenii cărora le-ați pus alt ficat. Este, știind că spun prea puțin, emoționant? Pentru ei, pentru doctor? Ce se întâmplă cu acești oameni care și-au reluat, de foarte aprope de moarte, o viață normală?

– Pacienții transplantați au alcătuit o asociație (Asociația bolnavilor cu transplant hepatic), care are un site de internet foarte activ și cu care mă întâlnesc o dată pe an cu ocazia Zilei Transplantului. Suntem împreună ca o mare familie, în care elementul principal îl constituie iubirea, respectul reciproc și sentimentul triumfului vieții asupra morții.

– Puteți povesti o clipă care v-a marcat pe traiectul acestei victorii, în cele din urmă, personale?

– Cu ocazia Congresului Mondial al IASGO (International Association of Surgeons, Gastroenterologists and Endoscopists) care s-a ținut în 2013 la Bucuresti, Thomas Starzl mi-a trimis o înregistrare video, pe care am proiectat-o la ceremonia de deschidere, în care spunea: “Ceea ce ai făcut tu, Irinel, acolo, este ceva care poate fi comparat cu o oază într-un deșert, realizată de cineva coborât de pe Marte”. Nu cred că pot exista cuvinte de laudă mai frumoase, mai ales că veneau de la cel mai mare transplantolog de ficat al tuturor timpurilor.

– Ați operat, în ultima vreme, bolnavi cu cancer de colon. E o maladie de care se vorbește cu frică. E un secret al supraviețuirii la această boală care nu prea iartă?

– Cancerul de colon este o maladie care ar putea fi prevenită printr-un examen colonoscopic, care ar putea depista polipii colonici înainte de malignizare. De asemenea, tot cu ajutorul colonoscopiei, ar putea fi diagnosticat precoce, atunci când există șansa vindecării. Chiar și în stadii tardive există posibilitatea să obținem supraviețuiri de lungă durată. Actul chirurgical rămâne cea mai eficientă armă terapeutică. În prezent însă, chimioterapia, bazată pe citostatice precum Oxaliplatinul sau Irinotecanul și pe anticorpi monoclonali, precum Bevacizumab, Cetuximab sau Panitumumab contribuie substanțial la îmbunătățirea rezultatelor. Pentru cancerul de rect mijlociu și inferior, se utilizează cu succes radioterapia, care are rolul de a stabiliza leziunea, oferind intervenției chirurgicale șanse mai bune la distanță.

– Vă ajută aici experiența de chirug hepatic.

– Așa cum spuneam, în cancerul de colon și rect, chiar și în faza metastazelor hepatice putem obține supraviețuiri neașteptat de lungi, iar chirurgia este cea mai importantă metodă de tratament. Este, însă, o chirurgie complexă care trebuie adresată atât tumorii primare, cât și metastazelor de la nivelul ficatului. Aici, pe mine m-a ajutat foarte mult pregătirea de chirurg hepatic, deoarece am putut să abordez, de multe ori simultan, atât tumoarea de colon sau rect, cât și metastazele hepatice. Rezultatele obținute au fost de-a dreptul impresionante în unele cazuri.

– Sunt tineri care au suferit un infarct la 18 ani. Cât de mult coboară vârsta pentru a apărea cancerul de colon, că tot am vorbit despre el, care este cel mai tânăr pacient cu intervenție de transplant de ficat din cei pe care i-ați operat?

– Cea mai tânără pacientă transplantată hepatic a fost micuța Timeea Balogh, care, la momentul operației, avea vârsta de 1 an.

– Sunteți căutat și cooptat în echipe selecte de chirurgi din lume, conferențiați la mari congrese internaționale. Să înțelegem că a venit reversul, adică exportăm noi de astă dată performanțe ale medicinei românești în țări cu o medicină avansată?

– Nu stiu dacă termenul de “export” e foarte potrivit în medicină, dar am fost onorat să operez în clinici din străinătate, iar comunicările de la congrese au fost bine primite și comentate favorabil. De asemenea, echipa noastră a publicat în unele din cele mai importante reviste medicale ale lumii și lucrările noastre au fost de asemenea citate de cele mai prestigioase colective din lume. Aș da doar doua exemple:

Articolul publicat în anul 2008 în revista Hepato-Gastroenterology despre gene supraexprimate în cancerul de pancreas are peste 100 de citări pe Google Scholar, dintre care mai multe sunt în revistele din grupul Nature, iar printre echipele care au citat lucrarea noastră se afla cele de la Spitalul Johns Hopkins din Baltimore și de la Institutul MD Anderson din Houston, situate printre primele în domeniul respectiv de cercetare.

O recentă lucrare publicată în Annals of Surgery (cea mai prestigioasă revistă chirurgicală din lume) de un colectiv de autori japonezi de la Institutul de Cancer din Tokyo (la rândul lui, extrem de prestigios), dedicată unei anumite tehnici de rezecție a pancreasului: din cele 48 de titluri bibliografice, 5 sunt lucrări ale clincii noastre!

– Ați povestit cândva că prin chirurgia robotică, doctorul care operează poate fi în Europa, iar pacientul la New York sau în Alaska. Sunteți promotorul acestui aproape incredibil mod de a face chirurgie. Va veni ziua când robotul îl va înlocui cu totul pe medic?

– Presupun că o asemenea zi va veni. Pâna atunci trebuie să dispara mai întâi toți cei care nu înteleg ce înseamnă chirurgia robotică (în primul rând pentru că nu o practică!), și care se opun pe față și în mod absurd progresului. După cum vedeți, au apărut deja mașini care circulă singure. De ce nu am putea avea în curând și roboți care să opereze singuri?

– Ați fost ministru secretar de stat și ați profesat în continuare. Ați condus CNAS și ați continuat să operați și să vă îngrijiți bolnavii. Acum conduceți Clinica de Chirurgie și Transplant Hepatic de la Institutul Clinic Fundeni. Cât ia o funcție administrativă din munca doctorului și dacă merită efortul?

– O funcție administrativă ia foarte mult timp și nu numai (ia și mult stres!). Desigur, nu merită efortul. Atâta doar că, atunci când lași în seama altora deciziile care te afectează direct riști să pierzi rezultatele propriei munci; de aceea poți fi obligat să te sacrifici și să devii tu însuți factorul de decizie. Cu prețul, așa cum spuneam, unui uriaș efort, care înseamnă muncă, timp și nervi cheltuiți.

– Vă iubesc confrații? Vă invidiază? Orice răspuns e îndreptățit și în firea lucrurilor. Ne interesează cum primiți și priviți dumneavoastră aceste raporturi în cele din urmă sufletești cu contemporanii profesiei. Sunteți mulțumit de modul în care sunteți perceput ca om și ca specialist?

– Raportat la lucrurile pe care le-am realizat și la cele pe care nu le-am realizat în profesie, cred că mă situez acolo unde trebuie, atât în percepția publicului cât și a confraților. Desigur, mai sunt niște ani de carieră în față și, desigur, timpul mai decantează lucrurile și le mai nuanțează. Eu aș fi fericit să rămân cu aprecierea pe care o am în prezent!

– Ați fost tentat vreodată să rămâneți și să lucrați în țările care v-au oferit din punct de vedere tehnic și financiar mai mult decât vă oferă țara noastră?

– Argumentul financiar nu a contat niciodată pentru mine. Mi-a spus-o și fostul meu șef de la Spitalul Mount Sinai din New York (pentru care a fost o surpriză să constate un asemenea lucru!) într-o discuție legată de posibilitatea de a-mi continua cariera în Statele Unite. Am considerat că România îmi oferea posibilități mai mari și cred că a fost o apreciere corectă.

Acum, după 20 de ani pot spune că sunt mulțumit cu alegerea pe care am făcut-o. Alegere care, după cum știți și dumneavoastră, prezintă și destule dezavantaje, pe care am încercat să mă prefac că nu le observ.

– Din 2013 ați evadat din politică. De ce? Mai există cale de întoarcere?

– Știți cum se spune “niciodată să nu spui niciodată”. Teoretic e posibil orice, practic nu cred, mai ales că și atunci când am fost direct implicat în ceea ce dumneavostră numiți “politică” m-am considerat mai curând un cetățean angajat și un profesionist preocupat de domeniul lui (fie că acesta s-a numit sănătate, fie că s-a numit educație), decât un om politic în adevăratul sens al cuvântului.

– Mărturiseați undeva că detestați frigul, iar iarna nu este cel mai agreabil anotimp pentru dumneavoastră. Există un anotimp în care ”înfloriți” pentru a folosi un termen botanic?

– Da, acest anotimp este vara, pe care am început sa o caut prin alte părți chiar și în decembrie si ianuarie. Imi dă un sentiment de confort fizic si de libertate (fără povara prea multor haine si fără constringerile legate de anotimpul rece).

– Spuneți-ne cinci nume de tineri chirurgi pe care i-ați format și care sunt apți să vă înlocuiască la nevoie. Sau măcar unul!

– Cei doi elevi pe care i-am format si care sânt capabili în prezent să efectueze operația de transplant hepatic chiar și atunci când nu sunt de fața se numesc Vlad Brașoveanu si Doina Hrehoret. Urmează, însa, echipele mai tinere, care, în curind vor deveni si ele mature si sper să ajungă la același nivel cu cei doi pe care i-am mentionat: Sorin Alexandrescu, Florin Botea, Bogdan Dorobanțu, Mihai Grigore, Emil Matei.

– Ce cărți citiți în afară de cele de specialitate?

– Mai ales istorie si politică, dar și literatură. Lecturile mele sunt total nesistematizate, citesc ceea ce îmi cade în mână, unele cărți le abandonez, pe altele le citesc pe nerăsuflate.

– Există ceva care vă enervează în mod special?

– Aș vrea să ajung la starea de zen permanentă, mai ales că iubesc Asia din ce în ce mai mult. Din păcate, încă mă enervez foarte usor, de multe ori din fleacuri; înca nu reușesc să-mi controlez temperamentul așa cum aș dori. Sper să ajung la situația în care nimic să nu mă mai enerveze ceea ce, pentru mine, ar fi si supremul test de maturitate.

– Ce n-ați putut corecta în spitalele și instituțiile pe care le-ați condus și conduceți?

– Cred că de corectat, n-am corectat aproape nimic. Poate că am introdus niste lucruri noi, poate ca am obținut niste realizări. Dar, din marile racile prezente în spitalele și institutiile la care va referiți, nu cred că am corectat ceva cu adevarat. Mai mult, cu cât a trecut timpul am ajuns la concluzia că ar fi o iluzie să cred că un singur om ar putea influența mentalităti cu adânci rădăcini în istorie.

– Ce-i lipsește sistemului medical românesc dacă are – și are! – specialiști mari, de talie internațională?

– Sistemului medical românesc îi lipsește o colectivitate puternică, care să se poată susține în primul rând pe ea însăși și care să fie capabilă să susțină sistemul medical cel puțin în egală, dacă nu chiar în mai mare măsură, decât statul. România are specialiști de talie internațională, fiind o țară a contrastelor (îmi amintesc remarca unui coleg maghiar la un congres national de chirurgie, care spunea: voi aveți doar două tipuri de lucrări- foarte bune și foarte proaste). Marea problemă este că, în loc ca acești specialisti să devină locomotive care să tragă după ei și restul societatii, devin de multe ori ținte, care trebuie oprite ca să nu se depărteze prea tare.

– Sunt ore sau zile în care profesorul Irinel Popescu redevine un simplu om? Cum arată ele, ce faceți când uitați că sunteți vestitul profesor și chirurg?

– Mă faceți să zâmbesc: nu m-am considerat niciodata “vestit profesor si chirurg”. Sunt doar un om care încearca să-și facă meseria cât se poate de bine, conștient fiind că nimeni nu e perfect, că putem avea momente de slabiciune și că putem face si greșeli. Dintr-o asemenea ipostază încerc sa fiu cât mai aproape de cele mai înalte standarde ale chirurgiei, considerind că astfel îi onorez pe toti cei care au contribuit la formarea mea profesională și aduc un sentiment de multumire în familia mea, de care sunt foarte atașat și căreia ii datorez foarte mult.

– Vă mulțumesc, stimate domnule profesor Irinel Popescu!

Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPress

Parteneri