Prof. univ. dr. Irinel Popescu: ”Un chirurg trebuie să fie un sclav al meseriei, mereu în luptă cu perfecțiunea operatorie, mereu în contact cu noutățile, dar și un om corect, onest” (I)

Prof. univ. dr. Irinel Popescu: ”Un chirurg trebuie să fie un sclav al meseriei, mereu în luptă cu perfecțiunea operatorie, mereu în contact cu noutățile, dar și un om corect, onest” (I)

irinel popescu

– Vă rog, stimate domnule profesor Irinel Popescu, să desenați, în câteva repere, drumul copilului din Filiași către marea performanță de azi într-o lume medicală cu valori naționale și internaționale. Care sunt, au fost, bifurcațiile de drum, intersecțiile, barierele, dacă au existat și din acestea?

 – Desigur, totul a început la Filiași pentru că acolo m-am născut și acolo am absolvit primele 8 clase. Deși pentru un viitor medic această perioadă poate să pară nerelevantă, eu cred că a fost, poate, cea mai importantă. Educația este un proces care începe devreme și reflexele desprinse atunci marchează evoluția unui om pentru tot restul vieții.  Am avut parte de o copilărie frumoasă chiar dacă grea pe alocuri și de o educație riguroasă și serioasă, datorată părinților mei, Elena și Petre Popescu, doamnei învățătoare Elena Grădinaru și unor profesori ca Ion Bralostiteanu, Dumitru Vasilcanu, Georgeta Gubandru, soții Ion și Georgeta Tismanaru. Cei 8 ani de școală generală (1959-1967) au fost decisivi pentru evoluția mea ulterioară. Educația primită în acești ani a contribuit la succesul pe care l-am avut la examenul de admitere la Liceul „Frații Buzești” din Craiova, unde nu se intra deloc ușor la acea vreme.

– Presupun că și în liceu ați avut dascăli pe care vi-i amintiți cu emoție!

– Anii de liceu au fost, într-adevăr,  marcați de îndrumarea altor profesori de elită: Raducan Georgescu la Matematică, Origen Bunescu la Fizică, Dumitru Micu la Chimie,  Ioan Culman la istorie, Maura Mecea la engleză, Ion Negreanu la Limba Română sau Mihai Oculeanu la Biologie, cel care ne-a fost și diriginte în timpul celor 4 ani (1967-1971).

 –  Liceului i se spunea „Bastilia”. Eu am făcut o clasă de „real” din care toți colegii au intrat la facultăți de profil: Matematică, Fizică, Politehnică. Am fost singurul care am ales Medicina. Reușita la examenul de admitere la Facultatea de Medicină din București s-a datorat calității excepționale a profesorilor pe care i-am avut și exigenței maxime față de noi, elevii. Deși am ales Medicina mai ales la îndemnul mamei și pentru că era considerată la acea vreme o facultate de elită, treptat-treptat m-am îndrăgostit de ea. O alegere dificilă a trebuit să fac după anul IV, între medicina internă și chirurgie.

 – De ce era o alegere dificilă? Ce poate înclina balanța într-o direcție sau în cealaltă?

 – Medicina internă era, oarecum, mai potrivită cu înclinațiile mele spre studiul teoretic și spre lecturi cât mai ample și mai aprofundate (lucruri pentru care un chirurg nu prea avea timpul necesar). Am ales, totuși chirurgia, considerând-o mai eficientă și mai utilă. La acea vreme probabil că așa și stăteau lucrurile, ele s-au schimbat mult între timp, iar medicina internă actuală, cu numeroasele ei ramuri (cardiologie, gastroenterologie, nefrologie etc) poate fi, probabil, la fel de eficientă și de spectaculoasă. Dar, la acel moment decizia a rămas definitivă, așa încât am început să mă pregătesc intens pentru examenul de Internat. Era considerat cel mai important examen din cariera unui medic iar cei care reușeau erau, de regulă, selectați pentru o carieră academică. Faptul că am ieșit pe primul loc la examenul de Internat (care se dădea la începutul anului VI) a fost, cred, momentul cel mai important al carierei mele medicale, mai ales că președintele comisiei din acel an a fost profesorul Dan Setlacec, cel care avea să-mi fie, mai târziu, dascăl și mentor. Am absolvit Facultatea în anul 1977, obținând la sfârșit premiul „Elena Dimitriu”, care se acorda absolventului cu cel mai bun rezultat în cei 6 ani de facultate combinat cu rezultatul la examenul de Internat. Colegul meu Gyuri Dan, în prezent Profesor de Medicina Interna la Spitalul Colentina a obținut premiul „Mariana Constantinescu” care se acorda șefului de promoție; Gyuri a intrat în Facultate cu media 10 și a terminat tot cu media 10. Dintre colegii de an cu rezultate remarcabile la terminarea facultății i-aș mai menționa și pe Petrișor Geavlete și Silviu Constantinoiu, care amândoi au ajuns ulterior profesori în UMF „Carol Davila”.

– Ați spus că educația începe devreme și ați lăudat o copilărie bine îndrumată. Cât de importanți sunt, pentru o carieră care s-a dovedit mai apoi strălucită, anii de studenție, anii de început ai profesiei?

 -Cei trei ani de internat (adica anul VI de Facultate și încă doi după aceea, deci 1976-1979) au constituit o perioadă de formare esențială, în care stagiul de 6 luni la Profesorul Ion Juvara, în Clinica Chirurgicală a Spitalului Dr. Ion Cantacuzino și multiplele stagii (Chirurgie, Anestezie si Terapie Intensiva, Medicină Internă) la Spitalul de Urgență Floreasca mi-au permis să-mi formez deprinderile practice necesare unei cariere chirurgicale. De o mare importanță au fost cei doi ani pe care i-am petrecut ca asistent benevol la Catedra de Anatomie a Facultății, condusă în acea perioadă de Profesorul Viorel Ranga.

La sfârșitul celor trei ani de Internat am avut o șansă care, probabil, se ivește o dată în viață: s-a scos un post de preparator (un fel de „asistent stagiar”) în Clinica Chirurgicală Fundeni condusă de Profesorul Dan Setlacec. Am reușit să obțin acest post în urma concursului pe care l-am dat în decembrie 1979.  Am fost singurul candidat pentru că, așa cum spuneam, majoritatea internilor aveau posibilitatea să rămână în învățământ, iar ceilalți colegi ai mei au candidat pe alte locuri de preparator, în alte clinici din București. În același timp, exigența Profesorului Setlacec în alegerea colaboratorilor era binecunoscută.

Decada 1980-1990 a fost una de formare și de specializare. În 1983 am devenit asistent titular în urma examenului de specialitate, la care am fost clasificat primul pe țară și în 1985 am fost admis la examenul de doctorat. Deși Profesorul Setlacec s-a pensionat în 1987, a continuat să vina la spital ( e drept, ceva mai rar) și în următorii ani, astfel încât consider că el a fost maestrul meu în toată această perioadă. Un maestru a cărui reputație este binecunoscută, despre care s-a scris foarte mult și la ceea ce s-a scris nu ar mai fi prea multe de adăugat. Format el însuși la o mare școală chirurgicală (aceea a Profesorului Nicolae Hortolomei) Profesorul Dan Setlacec a fost creator și formator de școală chirurgicală. A fost un om cu abilități manuale excepționale, cu o gândire medicală profundă și complexă, cu un simț clinic deosebit și, mai ales, cu o conduită operatorie bazată pe cunoașterea perfectă a anatomiei (ca toți marii profesori de chirurgie, fusese asistent benevol la Catedra de Anatomie). Avea și un talent didactic înnăscut, explica mereu în timp ce opera, punea întrebări, comenta și aștepta comentarii. Avea o vastă cultură, nu numai medicală, ci și generală, cu care impresiona pe toți cei care veneau în contact cu el. Era o personalitate puternică, iradiind în jur lumina cunoașterii și exercitând asupra celorlalți (în primul rând a tinerilor săi elevi) o fortă de atracție aproape magică.

– Îmi permiteți să remarc modul aproape religios, aș zice, în care vă omagiați dascălul!

– Modul lui de gândire medicală și stilul lui de a opera mi-au rămas întipărite pentru totdeauna.

Ne-a învățat chirurgie, desigur. Ne-a mai învățat, însă,  și cum se face o lucrare științifică și de ce trebuie să facem cercetare științifică. Ne-a mai învațat să fim cinstiți și să ne recunoaștem greșelile, așa ca să putem învăța din ele. Ne-a mai învățat că un chirurg trebuie să fie un sclav al meseriei, mereu în luptă cu perfecțiunea operatorie, mereu în contact cu noutățile, dar și un om corect, onest, cu el însuși și cu ceilalți.

Toți cei care ne-am format alături de Profesor am rămas marcați de aceste învățături.

Uneori ne-au folosit: atunci când  trebuie să dăm dovadă de profesionalism și corectitudine. În astfel de cazuri am câștigat totdeauna.

Uneori au fost un handicap: atunci când s-a „jucat” după alte reguli (pe care Profesorul nu ni le-a “predat” și care nici nu ne-am fi imaginat că există!), am „pierdut”. Dacă asta se poate numi „pierdut” și dacă cei care au folosit alte reguli decât cele învățate de noi ar putea spune cu adevărat că au „câștigat” !?

 – Ceea ce spuneți acum arată și o nemulțumire. Vom vorbi mai târziu despre ea. Domnule profesor Irinel Popescu, adunând laolaltă  acești  ”ani Setlacec”, obținem materialul profesional și uman din care a fost construită personalitatea dumneavoastră. V-am rugat să desenați, la începutul acestui interviu, drumul către performanță. Care ar fi celelalte trepte? E un suiș!

 – Cei zece ani petrecuți cu profesorul Setlacec au pus bazele carierei mele chirurgicale ulterioare. Le-a lipsit un singur lucru, pe care mi-l doream, care atunci nu era posibil și care, sincer vorbind, ajunsesem să cred că nu va fi niciodată posibil: experiența în străinătate, de care eram fascinat si pe care aș fi vrut s-o trăiesc la fața locului.

Am avut această șansă, aș putea spune chiar din plin, între 1990 si 1995. In acei ani, cu multe sacrificii personale si cu ajutorul unor oameni de suflet, am reușit să-mi completez studiile și să învăț operația de transplant hepatic. Am petrecut mai întâi două luni la Spitalul Paul Brousse din Paris în Clinica Profesorului Henri Bismuth (septembrie-octombrie 1990) ca observator; apoi alte doua luni la Universitatea din Pittsburgh (SUA) (iulie-august 1991), tot ca observator și înca 6 luni la aceeași Universitate (ianuarie-iunie 1992) ca asistent de cercetare. Clinica de la Pittsburgh era condusă de Thomas Starzl, părintele transplantului hepatic la nivel mondial. Starzl era o legenda și, în acel moment, se afla pe culmile succesului. Dar începutul fusese dramatic. Primul transplant de ficat, martie 1963 la Denver, s-a soldat cu decesul pacientei pe masa de operatie. In urmatorii patru ani, nici un transplant de ficat efectuat atât la Denver, cât și în alte câteva clinici (Brigham la Boston, Cambridge în Anglia) nu a supraviețuit. Abia în 1967, tot Starzl a efectuat cu succes primul transplant hepatic din lume. Cu toate acestea, dupa 13 ani de activitate la Denver, rezultatele transplantului hepatic au fost considerate atât de nesatisfacătoare de conducerea Universitatii din Denver încât Starzl a fost obligat să-și dea demisia și să se mute la Pittsburgh. Chiar și aici începutul a fost deosebit de greu, cu o serie de decese postoperatorii care au pus în pericol continuarea programului de transplant. Abia din 1983, operația a intrat pe un făgaș de reușită si succes. Care, atunci când am ajuns eu acolo, era maxim. In 1989 se facuseră 600 de operații de transplant (cel mai mare număr făcut vreodata în lume în aceeași clinică). Pittsburgh-ul era capitala mondială a transplantului de ficat. In cele 6 luni petrecute acolo am ajutat la multe operații, atât la donator cât și la primitor, am făcut cercetare experimentală în laboratorul condus de Satoru Todo, am citit enorm și am legat multe prietenii.

In sfirsit, din iulie 1992 am petrecut aproape doi ani si jumatate (pâna în decembrie 1994) la Spitalul Mount Sinai din New York, sub îndrumarea Profesorilor Charlie Miller si Myron Schwartz. In acest din urmă stagiu, cel mai consistent, de altfel, atât ca durată cât și ca volum de cunostințe însușite, pozitia oficială a fost tot de asistent de cercetare; în realitate, însa, am făcut de toate, mai ales că, în timpul stagiului la Mount Sinai am trecut cu succes si examenul de echivalare a studiilor medicale, asa-numitul USMLE pentru care am învatat “intre doua zboruri de avion”  si pe care l-am trecut de prima data atât la treapta I-a (Step I- din materia preclinică), cât și la treapta a II-a (Step II, din materia clinică).  Am făcut peste 200 de prelevări de ficat, rinichi si pancreas de-a lungul si de-a latul Statelor Unite, am intrat de numeroase ori în operația de transplant la primitor si, către sfârșit, am fost lăsat chiar să operez ca mână întâi, câteva cazuri. In plus, am făcut cercetare de laborator timp de un an, interval în care am studiat ficatul izolat de sobolan și efectele răcirii la gheață asupra endoteliului vascular.

– Cum a fost când ați revenit acasă?

– Întors din Statele Unite m-am confruntat cu realitățile românești. Spitalul Fundeni era încă într-o reabilitare care nu se mai termina după cutremurul din 1986, de aceea praful si mizeria erau prezente peste tot. Dotarea tehnică era sub orice critică.

 (Va urma. În partea a doua a interviului cu profesorul Irinel Popescu vom afla cum a ajuns România un reper al transplantului de ficat în Europa și nu numai).

        Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPress

Articole asemănătoare