Prof. univ. dr. Mircea Beuran: ”Un chirurg desăvârșit este cel care poate să treacă peste multiplele privațiuni ale vieții de zi cu zi”

Prof. univ. dr. Mircea Beuran: ”Un chirurg desăvârșit este cel care poate să treacă peste multiplele privațiuni ale vieții de zi cu zi”

– Stimate domnule profesor Mircea Beuran, sunteți unul dintre chirurgii de recunoscut prestigiu din această țară. Conduceți o secție grea, de Chirurgie, în Spitalul de Urgență Floreasca, așa e cunoscut, aici unde vin mulți oameni pe care-i refaceți din bucăți, după accidente grave. Operați non-stop, dumneavoastră și echipa pe care v-ați format-o. Așa cum v-am informat, AMPress desfășoară, în vederea tipăririi unei cărți, un proiect intitulat ”Greii medicinei românești„. Vom dărui cartea celor ce vor să urmeze această profesie, pregătindu-se s-o facă din toată ființa lor. Începem, ca și la alți colegi ai dumneavoatră din vârfurile medicinei, cu întrebarea: cum ajungi medic mare? Medici sunt mulți. Doctori mari, cu largă recunoaștere, mai rari!

– Încă din anii de început ai studenției am lucrat vara – în vacanța cea mare – în diferite secții și clinici de chirurgie. Regula de atunci era ca să faci „practica de vară” de 4 săptămâni într-un spital. În primii 2 ani ai facultății am lucrat în secția de chirurgie a spitalului Județean Tg. Jiu, adică acasă.

– De la cine ați învățat să operați? Ați avut, aveți, un model?

– Cei dintâi medici care mi-au îndrumat pașii au fost domnii dr. Velcea și dr. Brădișteanu. Aici am cunoscut abc-ul chirurgiei. Veneam dimineața la ora 6³º, se începea cu raportul de gardă, analiza evenimentelor medicale din cursul gărzii, vizita la patul bolnavilor, discuțiile cu ei pe marginea problemelor de la contravizită până dimineața, controlul pansamentelor, al tuburilor de dren, recomandările pentru fiecare în raport de tipul operației și numărul zilei de la operație. Pentru cei fricoși sau îndărătnici îi ridicai din pat, îi însoțeai la primii pași post-operator pentru a le transmite curajul necesar demarării spre o nouă viață. Apoi, fiind cel mai „mic” în secție, completam evoluția clinică a fiecărui bolnav, după ce îi examinam, le luam câteva constante clinice (TA, AV, nr. respirații/minut, dacă a avut scaun, dacă a urinat, cum arată drenajul (culoare, volum), cum s-au odihnit, ce e nou în bine sau rău. Împreună cu medicul curant al bolnavilor completam medicația și explorările pe care trebuia să le facă în vederea viitoarei operații. Către ora 10ºº începeau pansamentele. La început cele curate „aseptice”. Se dezinfectau rănile, observai culoarea pielii strânse între ațe, căldura locală din jurul plăgii, verificai tuburile de dren și purtai o discuție optimistă cu fiecare dintre cei operați. Așteptam să mă lase și pe mine d-na asistentă de la pansamente sau d-nul doctor să fac și eu cu mâna mea un pansament, ce îmi umplea inima de bucurie că am mai făcut un pas în cunoașterea tainelor din chirurgie. Problema era când trebuia să faci pansamente septice, cele pline de puroi sau materii biologice, care erau fetide, cu bolnavi pesimiști și neîncrezători în evoluția bolii lor și care necesitau multă răbdare și discuții optimiste din exemplele din salon care au trecut prin aceste momente iar acum sunt bine. După prânz se lua o pauză de 1-2 ore în care medicii din secție se strângeau în sala de raport de gardă și își împărtășeau detalii din evenimentele chirurgicale, își prezentau diverse cazuri din perioada când făcuseră secundariat în centrele universitare, unii dinte ei participau la conferințe și congrese și comentau lucrări prezentate, într-un cuvânt era o emulație și o dezbatere cu pro și contra care se termina la o cafea și începe contravizita. Iar se discuta cu bolnavii, se observau parametrii clinici la cei operați în dimineața zilei, se completa medicația, se verificau unele pansamente, se lăsa în ordine secția pentru garda de peste noapte. Ajungeam seara acasă bucuros și obosit dar totdeauna împlinit că am făcut ceva cu mâna mea și cu toate că eram în primii ani de facultate și nu avem toate cunoștințele necesare, găsisem sau poate avusesem șansa unui colectiv care a știut să mă integreze.

– A fost destul? Adică acești pași, făcuți cu dragoste și pasiune, însemnau ce și cât pentru viitoarea profesie ?

– Știam atunci anatomie și fiziologie, nimic despre fiziopatologie, patologie chirurgicală sau tehnici chirurgicale, dar, intrând în marea familie de chirurgi din urbea mea natală, citeam înainte lucrurile pe care le vedeam, le auzeam și căutam a le înțelege.

Din anul III de facultate, toate vacanțele de practică le-am făcut în clinicile de la Spitalul Colțea și Colentina. Aici am lucrat într-o echipă condusă de prof. dr. Alexandru Prișcu la Colțea și prof. dr. Tiberiu Șeicaru la Colentina. La prima vedere secțiile erau la fel organizate, viața în secție avea aceeași cadență, dar complexitatea cazurilor, acumularea de cunoștiințe din facultate, abordarea științifică a bolilor și existența unui laborator de chirurgie experimentală la spitalul Colentina au sigilat definitiv alegerea mea către chirurgie.

– Contează mult norocul de a întâlni oameni, oameni din profesie, care să poată dărui ceva unui ucenic?

– Mulțumesc zeilor și oamenilor din jurul meu pentru darul de atunci. Au urmat anii de după facultate și aici m-am intersectat cu foarte multe personalități din lumea anatomiei și chirurgiei. Ca anatomist am lucrat la Catedra de Anatomie de la Facultatea de Medicină, 3 ani sub conducerea prof. dr. Viorel Ranga și prof. dr. Cezar Niculescu. Am intrat prin concurs la clinica de chirurgie de la Spitalul Clinic de Urgență „Floreasca”. Prof. dr. Iuliu Șuteu, primul meu profesor de chirurgie care a gândit un plan de formare și dezvoltare a viitorului meu chirurgical. Sub bagheta sa magică am făcut multiple cursuri de perfecționare în disciplinele de granița medico-chirurgicale. Așa am cunoscut distinși șefi de clinică, colective mari de specialiști și am putut să învăț și să aplic printr-o muncă de zi cu zi tainele viitoarei mele meserii. Aș aminti câțiva din cei care au participat la instrucția mea și au lăsat urme în conștiința mea profesională: Domnii prof. dr. Iuliu Șuteu, Gheorghe Ionescu, Marian Ciurel, Pop de Popa Ioan, Ilie Pavelescu, Traian Rebedea, Iulian Badea, Horhoianu, Ludovic Păun, Constantin Arseni, Constantinovici, Eugen Proca, și nu cei din urmă Ion Juvara și Dan Setlacec, cei cu care am dat examenele de specialitate, primariat, admiterea la doctorat. De la fiecare am „furat” tainele meseriei. Le mulțumesc tuturor pentru efortul făcut în acele vremuri pentru a consolida formarea mea în specialitate.

– Predați cursuri studenților. Cum sunt, cum vă sunt învățăceii? Merg la medicină pentru a pleca apoi afară, merg fiindcă e o profesie de care toți au nevoie, inclusiv doctorii, că și ei sunt oameni, sunt mai buni și mai motivați ca-n vremea studenției dumneavoastră?

– Studenții de azi au alte repere și motivații. După primii ani de după ´90, Facultatea pierduse din adresabilitate. Azi numărul candidaților la Medicină este în creștere și buna și tradiționala pregătire este mult mai evidentă prin creșterea ratei de concurență la admitere. În ultimii ani nivelul lor de pregătire și interes a crescut, reformele noi din învățămât, prin diverse programe și curricule comunitare le permit mobilitate în diverse Universități de Medicină din CE, osmoza de carte, etică medicală, de concurență, îi fac mai serioși, mai responsabili.

Din nefericire, reformele din sănătate de acasă nu le oferă tuturor condițiile și onorariile pe care le văd în afara țării. Multe sunt motivate de propria împlinire și mai puțin de întoarcerea ajutorului primit acasă. Problema aceasta rămâne o ecuație în rezolvare a ciclului guvernamental.

– Care a fost cea mai lungă intervenție chirurgicală pe care ați condus-o? Dar cea mai dificilă, creîndu-vă probleme? Dincolo de rezistența psihică, chirurgia presupune și condiție fizică, puterea de a sta în picioare ore în șir, în timp ce coși și descoși viața pe muchie a unui suferind?

– Nu am cronometrat multiplele mele intervenții chirurgicale, din motivul că totdeauna am considerat că timpul de stat pe masa de operații trebuie să fie cât mai scurt și asta în avantajul pacientului. Scurtarea timpului operator se face printr-o execuție desăvârșită a tehnicii chirurgicale și o echipă chirurgicală unită. Este adevărat că sunt și operații eroice, atunci când operezi un politraumatizat, un stadiu mare a unei boli neoplazice sau la cei cu multiple operații în antecedente.

De cele mai multe ori dificultățile țin de a avea sau nu sânge, unele tehnologii pentru blocul operator, lipsa de materiale sanitare sau medicamente și nu de stângăciile medicului.

Așa cum știm, chirurgia presupune „minte, inimă și mână”. Un chirurg desăvârșit este cel care poate să treacă peste multiplele privațiuni ale vieții de zi cu zi. Asta este dat de la natură și educație.

– Ați fost un timp medicul personal al președintelui României. Cred că era vorba de Ion Iliescu. Ce înseamnă să fii medic personal al unui șef de stat? Se poartă și aici și oriunde în lume, începând de la casele regale, până la republicani. E ceva special? Povestiți-ne, vă rugăm, dacă e voie, un amănunt, o întâmplare care v-a întrebuințat ca medic personal al președintelui.

– În perioada 2000-2004 am fost medicul personal al d-lui Ion Iliescu, președintele României. Este o mare responsabilitate și o onoare pentru mine că am avut această calitate. În această perioadă am căutat să mă documentez cât mai mult din literatura nu prea bogată vis-a-vis de experiența altor medici de președinți din străinătate pentru a înțelege mai bine canoanele acestei funcții. Dar cel mai bine este să ai dialog permanent cu „pacientul” tău, să-i cunoști statusul clinic, performanța biologică și în raport cu intensitatea muncii zilnice să știi să completezi vitalitatea Președintelui. Cred că satisfacția medicului de lângă Președinte este dată de performanța tuturor funcțiilor vitale ale organismului său în confruntările deloc ușoare sau simple a fiecărei zi de muncă, iar zile de pauză nu prea există.

– Ce nu merge, fiindcă nu merg multe, în sitemul de sănătate de la noi? Ați fost și ministru al Sănătății. Ce n-ați putut împlini din ce v-ați propus? Sărăcia sau hoția pun bețe în roate sistemului medical din România, fiindcă spre deosebire de spitalul în care lucrați și în care se simte o modernizare, o logică a actului medical, în multe instituții similare din țară e dezastru?

– Este destul de greu să explici printr-un singur răspuns ce nu merge în sănătate azi. Cred că este nevoie de o analiză complexă a fenomenului de descentralizare a sistemului sanitar și ce și cum am pus în loc.

În mare, consider că nu a fost o preocupare constantă și responsabilă a guvernelor ce s-au rânduit la guvernare privind starea de sănătate a populației și grija față de personalul medical. S-au obținut și lucruri bune dar sunt dezlânate, sunt multe lipsuri în legătura verigilor de evidență și control a nivelului medicilor de familie cu ambulatoriile și spitalele. Întârzierea unui sistem infonațional centralizat național, controlul bunului public pus în sistem, profilaxia multiplelor boli, educația sanitară de la mic la mare în rândul populației, problemele din oncologie, sănătatea copilului, a mamei, motivația fiecărui rang medical. Sunt câteva repere pe care le am și fiecare dintre ele reprezintă o dezbatere.

– De ce n-ați plecat afară? De ce sunteți aici? Ce credeți despre clinicile particulare și sistemul privat din spitale și salvări?

– Nu am plecat afară pentru că nu am găsit etic să-mi las familia mea (mamă, tată, copiii mei) fără suportul moral – material, apoi nu cred că este firesc să nu întorci rezultatele muncii tale în țara unde ai învățat și format și crezul meu permanent că mai bine ca acasă nu-i nicăieri.

Am cunoscut străinătatea cu bunele și relele sale și cred că sunt mai util și mai liber în țara mea.

Am cunoscut multe personalități medicale din întreaga lume și aducându-i în țară la diferite congrese, conferințe, workshop-uri, au apreciat profesionalismul chirurgilor, ospitalitatea noastră, frumusețile naturale ale țării, deschiderea noastră către nou și lucrurile acestea mențin un parteneriat profesional. Clinicile private sunt bine venite în peisajul medical. Reprezintă o complementaritate a actului medical, dar este cu adresabilitate celor ce pot susține financiar actul medical. S-au făcut progrese în dotările acestor spitale private, în calitatea personalului și actului medical. Consider ca statul român să fie atent la menținerea echilibrului public-privat ținând cont de populația săracă și posibilitățile ei financiare.

– De ce suntem campioni la multe boli? De ce românii dețin locuri de top la boli mortale? De altfel dumneavoastră sunteți cunoscut nu doar pentru performanțele din chirurgia traumatologică, ci și pentru calitățile de chirurg oncolog.

– Din nefericire suntem campioni la multe lucruri rele în starea de sănătate a populației. Plecând de la cifra mică de natalitate, la mortalitatea infantilă, decesul prin bolile cardio-vasculare, bolile oncologice, diabetul zaharat, leziunile traumatice cu cifre mari de mortalitate și toate acestea au la bază lipsa de educație sanitară, cunoașterea metodelor de prevenție, controlul și modul de alimentație, respectarea conduitelor medicale, respectarea regulilor de igienă personală, abuzul de alcool, tutun și drog, etc. (în curând, partea a doua a acestui dialog).

Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPress

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare