S-au ”împutorășănit” românii

S-au ”împutorășănit” românii

Noiembrie sună cu lumină peste curtea și grădinile mele cu pietre. E o zi cu gheață în butoiul lăsat cu apă în curte, să se umfle, pentru varza pe care o pun mâine, spre a deveni bună de sarmale sau de înghițit murată, după o țuică. E un soare rece, ca un prieten de care te-ai despărțit pentru oarece motiv și te revezi cu el fără îmbrățișări. Pe acoperișul Poliției, vecină de zid cu mine, de două săptămâni lucrează un meșter, același, care pune tablă.Vechea tablă, din vremea Miliției, a ruginit sau a fost spulberată de vânt. E un bărbat în pulovăr care lucrează cu ciocanul și o sculă de îndoit metalul cum îndoi foaia de hârtie. Din când în când, el stând călare ca pe cal, pe coama costelivă a acoperișului, transmite un fel de ordine unuia pe care îl bănuiesc în curtea de alături și care îi dă la mână foi galvanizate. Nu e grăbit nici el, nici nevăzutul.
Meștere, zic, pornind de la pretextul fără supărare că ieri a scăpat o ruletă și apoi ciocanul pe limuzina mea parcată regulamentar în curte, dar nu mi-a spart niciun geam, doar a adăugat niște biete strâmbături la altele care erau, meștere, am și eu nevoie de un priceput într-o chestiune de acoperiș. Nu știi vreun meseriaș disponibil, coleg, prieten, frate de acoperișuri? Nu, zice, acordându-mi privilegiul unei priviri gânditoare, de sus. ”Meșteri sunt, dar”… Și a zis o vorbă lungă, pe care n-am înțeles-o, mai ales că adia un pic de vânt care ducea vorbele în partea ailaltă, spre cârciuma cu clienți rodați a lui Birbirel și magazinul, mai mereu fără clienți, al Veronicăi. Ce-ai spus? Mai zi o dată! ”S-au împuturoșănit meșterii! Sunt, dar s-au împutoroșănit!” Cine? – mai întreb eu, ca să nu tac. ”Românii!”, zice el concluziv, și dă iar cu ciocanul într-o proptea de lemn care face cant foii de tablă și o obligă la împerechere cu cea de alături. Carevasăzică, meșterii și, în general, românii, s-au împuturoșănit. Așa o fi?
Acum o săptămână am fost la București la ziua Danielei Bartoș, inamică atunci când era ministru al Sănătății, dar – ca mulți alții – devenită bună prietenă după ce n-a mai fost. La o masă era nea Nicu Văcăroiu, cu miniona lui soață și Florin Georgescu, prim viceguvernator. Ce faci nea Nicule, zic? – fostul politician fiind la rându-i, cândva, victimă a scrierilor mele ciopârțitoare, dar fără folos, a mahărilor. Mi-a zis că dă în primire, luni, la Curtea de Conturi, continuînd cu ceva ce n-am putut auzi. Eu l-am întrebat ce se întâmplă cu miliardele alea găsite de el defecte în bugetul statului democrat, el a zis ceva sub acompaniamentul privirii ironic gânditoare a lui Florin Georgescu, ambii părând că știu mai multe decât pricep eu, ceea ce era corect, apoi, făcându-se un pic de liniște, că erau și copii la petrecere, am trecut la de-astea mai simple. Așa am aflat că fostul premier Văcăroiu își îndrepta un acoperiș, cocoțat pe o scară, de la altitudinea căreia bătea cuie în niște scânduri, în Argeș. Nu mă-nnebuni, nea Nicule, zic, matale, premier, barosan peste Cutea de Conturi, să nu afli un meșter cu ciocan de bătut cuie pentru o polată!? Rezon că nu pricep! Doamna Văcăroiu, în general silențioasă, că ne vedem mereu la ziua Danielei, uitând că și pe ea am chelfănit-o cândva ziaristic, aprobă pozitiv. Adică nea Nicu s-a suit, la vârsta lui care nu mai e jună, și a bătut scânduri pe acoperiș! Uitam povestea dacă nu aveam dialogul de azi cu meșterul de tablă galvanizată de pe poliția megieșă. Dacă nici Văcăroiu, fost premier, cu niște venituri , presupun, consistente, nu și-a găsit un meșter pentru nimicuri, e jale. Tăblarii români (nu tablagiii!), aflu, pun acoperișuri prin Normandia, prin zonele marii debarcării din Răzbelul doi mondial, iar foștii premieri își dau cu ciocanu-n dește, obligați la un exercițiu neîncercat sau încercat pe când erau neica nimeni. Jale mare sau, vorba meșterului care mi-a dat detaliul de legitimare că-i din satul Valea Doftanei, s-au ”împuturoșănit românii”.
L-am sunat pe Gigi Radu, primarul din Sângeru, primăria, făcută de bunicu-meu, fiind pe partea dreaptă a casei mele, să-l întreb câți asistați avem, dar nu l-am găsit. Era, aflu, în Țigănie, așa se cheamă cartierul de la gârlă, pentru o chestiune de copil născut în condiții inumane și abandonat de mamă sau de societate. Ori de amândouă. Primăria încerca o salvare. N-am mai insistat, dar sunt mulți asistați și aici, mulți cu presupuse neputințe.
Să fie românii ”împuturoșăniți”? Nu știu și nu cred. Chestiunea e mai complicată, ca în peștera Minotaurului, fără firul Ariadnei, și mai largă, ca o gaură de fântână în care n-a căzut Zmeul, ci doar Fătul Frumos al speranței.

Articole asemănătoare