Să mă plâng nu știu și mi-e rușine

Să mă plâng nu știu și mi-e rușine

 

s-a-ntunecat profund și nemilos,
ce-a fost întreg se face pe dindouă
și-n cel mai însorit crâmpei din zi
seninul vieții prinde brusc să plouă

s-a-ntunecat de tot, devin copil,
dacă-aș avea părinți, la pieptul lor
m-aș culcuși, dar ei sunt duși de mult
iar pozele din rame vechi mă dor

m-acuz pentru păcate nefăcute
mă cert pentru greșeli care nu sunt
se-ntâmplă-n sufletu-mi ceva ciudat
scriu un cuvânt și iese alt cuvânt

toți vor și-mi cer protecție în toate
viața-mi, la rându-i, vrea și ea un sfat
urc, nădușesc, dar simt că e destul
și, cum să zic, parcă m-am săturat

am presărat în urmă luptători
greul, le-am spus, ca uraganul vine
se poate-ntuneca, n-apar doar zori,
dar toți contează în urcuș pe mine
și-am obosit și parcă nu mi-e bine
și-am obosit și parcă nu mi-e bine
și să mă plâng nu știu și mi-e rușine
Lucian Avramescu, 23 martie 2017, Sângeru

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare