Șerban Cionoff: SOS , SATUL ROMÂNESC!

serban-cionoff-150x150Zguduitoare şi dureroasă, poema statornicului meu prieten Lucian Avramescu despre ţăranii din Pungeşti ! O poemă de excepţie care este, cred asta cu tărie, şi un bocet pentru soarta satului românesc, dar şi o provocare. O provocare pentru noi toţi dar, în primul rând, pentru cei ce ne guvernează.
Esta un bocet pentru că, din păcate, azi, din satul românesc, adică din marea, covârşitoarea majoritate a localităţilor rurale, nu a mai rămas decât o dureroasă amintire iar, pe alocuri, chiar o ruină. Cu şcoli închise sau funcţionând cum apucă şi cu dascăli plătiţi mizerabil, dispensare fără personal de pe urma unei reforme la intersecţia dintre imbecilitate şi genocid (atenţie, Emil Boc, Dumnezeu nu bate cu parul!) , dar, în primul rând, fără posibilitatea de a depăşi prea curând stadiul producţiei pentru subzistenţă, satul românesc agonizează.
Şi nu de azi, de ieri…
Cât despre populaţia satului românesc, nu văd ce am mai putea spune. Tineretul nici n-a mai plecat la oraş, ca pe vremuri, ca să se facă ”astăzi, om cu multă carte” şi nici măcar navetist nu mai poate fi de vreme ce şi la oraş, industria, declarată „morman de fiare vechi”, este pe butuci.
Pământul ţăranilor, adică ce a mai apucat să scape după molima lui ”restitutio in integrum”, dacă nu a fost vândut unora care le-au dat acolo un pumn de mărunţiş (care, şi acela, s-a dus mai degrabă în teşchereaua cârciumarului din comună), le este , mai nou, luat în hălci, de către chioamba Coană Justiţie Independentă şi Reformată şi dat „cu dedicaţie” unor moştenitorii ai verişoarei de-a doua a cumnatului fostei fete în casă de la baronul X sau contesa Y, de preferinţă dintr-o anumită ţară vecină.
Tinerii satului, dar nu numai ei, iau căile străinătăţii, deşi, în ultimii ani, nici pe acolo nu e mai de Doamne ajută, fiindcă o fi ea Tanti UE o gazdă primitoare, cu libera ei circulaţie a persoanelor şi serviciilor, dar până la un punct! Că şi pe acolo sunt guri de hrănit, iar vremea „lucrătorilor-oaspeţi” este pe cale să apună. Aşa încât, în faţa crizei, Occidentul acela ospitalier şi mereu zânbitor, numai aşteptându-i, cu ochii înlăcrimaţi de duioşie pe Ion din Pângăraţi şi pe Măriuca din Pocraca, aplică , fără vorbă multă, principiul „e mai aproape cămaşa de corp”. Cămăşile alea apretate şi butonate de la mama lor, ţara-locaţie, decât vestonul „liberei circulaţii a persoanelor şi servicilor” comandat de o Madam Uniunea Europeană, ea însăşi, acum, la ananghie!
Tot la fel de adevărat este, însă, şi faptul că Uniunea Europeană, vreau să spun oamenii cu capul pe umeri şi cu o gândire realistă şi constructivă, au alocat României, ca stat membru cu drepturi şi îndatoriri elagle, niscai programe şi fonduri aferente pentru agricultură. Să nu mă întrebaţi, însă, cine şi cum a gestionat aceste programe, fiindcă, eu unul, nu ştiu ce să vă răspund. Adică ştiu, dar ştiu şi eu ceea ce ştiţi şi vedeţi şi dumneavoastră: eficienţa- sub O barat!
Între timp, prin pieţele româneşti se vând în mare veselie şi la preţuri de pomină produse agricole venite, mai pe sub mână mai pe sub ochii vameşilor, din te miri ce ţară a mapamondului, în vreme ce ţăranul român- dacă a mai apucat loc la tarabă după ce, pe alea, câte sunt, şi le-au adjudecat samsarii de meserie- trebuie să ţină cât poate la preţ. Asta e situaţia! economie de piaţă am vrut, economie de tarabă avem!
Şi când te gândeşti că mai acum cincizeci de ani, mai precis orin primăvara lui 1964 , România se opunea, cu demnitate şi curaj, aşa zisului ”Plan Valeev” al CAER, prin care ni se poruncea să rămânem specializaţi doar pe producţie agricolă! Recitiţi studiul scris, atunci, în 1964, de către marele economist-şi adevărat patriot-Costin Murgescu şi vă veţi convinge.
Au rămas să locuiască la ţară, bătrâni sau oameni care se apropie cu paşi grăbiţi de orizontul demografic al vârstei a III-a şi nişte adolescenţi care, într-un dureros de mare procent, nu ştiu încotro să o apuce. Sau poate că ştiu, din ce au văzut şi, mai ales, au vrut ca să priceapă, de pe net sau de pe la tv şi, de asta, la un moment dat, au parte de datul cu capul de prgaul de sus.
Cât despre „mentalul colectiv” al satului, atât de idilizat, odată, în basme şi balade, azi el este cu mult chiar şi sub nivelul discuţiilor de la moromeţiana poiană a lui Iocan. Sigur, mai e câte un Cocoşilă, unul mai breaz, care le ştie el pe toate, fiindcă tocmai i-a dat lui „beeb” vărus-o Mişu care lucrează în Italia sau în Spania că uite cum devine treaba cu rusu * şi cu americanu*, cade iei la pace da * tot nea Traian al nostru îi face pe toţi că e de-al nostru, adică oţ nevoie mare, simpatic- supra şi popular cât cuprinde… Iar, de-aici şi până la votul contra o cinzeacă şi 50 de lei, nu mai e decât un pas.
Aşa încât nici nu este de mirare dacă, la un semn al unui ”lider spiritual” din sat , oamenii se aprind şi ies la drumul mare. Aici nu mai poate fi vorba despre cine ştie ce afinităţi doctrinare sau de asociaţii ideologice. Este pur şi simplu glasul mâniei şi al disperării, în faţa lipsei cronice, acute, a unor soluţii realiste şi solide. Cât despre nivelul culturii civice sau, măcar , al informaţiei corecte, receptată în cunoştinţă de cauză nici că ar putea să fie vorba.
Sigur, putem vorbi-arătând cu deget acuzator- şi despre faptul că ţăranii sunt manipulaţi, ca şi despre pericolul ca, aprinşi de obidă şide furie, unii dintre cei aflaţi în toiul răzmeriţei să comită cine ştie ce faptă gravă. Dar, rămânând doar la acest nivel, nu facem decât să ne lamentăm şi să prelungim agonia satului.
Problema mare este aceea că satul românesc trebuie salvat şi revigorat. Dar nu cu cârpeli şi cu improvizaţii şi nici cu declaraţii pompoase , mustind de yankeism-mondenisme şi de de halucinogene. Dar, pentru asta, este nevoie de un diagnostic al situaţiei, de o radiografie precisă a fenomenului. După aceea, vine şi terapia adecvată.
Nu fac parte din tagma dătăorilor cu părerea şi,de aceea, mă feresc de ispita predicţiilor miraculoase. Dar mi-aş permite o sugestie. Domnilor guvernanţi, solicitaţi o mână de ajutor de la două instituţii academice deosebit de serioase, conduse de doi eminenţi cercetători:- Insitutul pentru Studierea Calităţii Vieţii, director academicianul Cătălin Zamfir , respectiv Institutul de sociologie, director profesorul Ilie Bădescu. Cele două institute fiinţând, după cum am mai spus, în sistemul instituţional al Academiei Române.
Cereţi-le sfatul cu încredere! Iar, după ce veţi avea de la aceste două prestigioase forumuri ştiinţifice o imagine clară şi temenic argumentată, puteţi să treceţi şi la descongestionarea, dacă evoie şi cu sprijinul Jandarmeriei,a şoselelor şi uliţelor din comunele, satele şi cătunele scumpei noastre patrii!

Parteneri