Suntem, noi, românii, neam de piatră?

0 73

 

Ieri am avut oaspeți de la București. O zi lungă, cu de toate. Au venit și câțiva drumeți care voiau să vadă Muzeul Pietrei – deschis mereu, pentru toată lumea – dar cerându-mă pe mine musai ghid. Am pritocit idei, am mângâiat iluzii, i-am plimbat prin țara Brâncuși și ne-am dat prin leagănul cu iluzii al pietrarului George Apostu, care stă la capitală, ascuns în niște curți și odăi. Am băut și o palincă veche, fiindcă moștenesc de la bunicul și de la tata cusurul de a-mi cinsti oaspeții cu o tărie. Nimeni nu pleca de la noi din curte fără nițică ospeție, lungită în taifas, sporovăială, amintiri. Un bucureștean, motociclist, care a călărit până la Sângeru, el și nevasta în spatele lui, un fel de Mercedes sclipitor pe două roți, mi-a spus, la finalul cu concluzii, că suntem – sunt eu! – ”dintr-un neam de piatră”. Azi, dezmeticit, stând eu pe o piatră din curte, ca pe un fotoliu regal și mângâind alta, de alături, mi-am amintit zisa cu ”neamul de piatră”. E și o poezie-cântec, pe acest subiect – ”muică, suntem neam de piatră”. Suntem, oare? Nu cumva ne-a făcut destinul din cocă sau din plastilină sau din mălai subțire, iar noi ne împăunăm aiurea?
Mângâi un pietroi ridat, din secțiunea ”trovanți”. Așa le zic culții în cap, trovanți. Eu le spun pietrelor care au un desen anume, un profil care trimite la ceva, ”sculpturile lui Dumnezeu”. El le-a cioplit cu dalta ploilor, le-a ajustat cu ninsorile, iar acolo unde nu se brodea o sprânceană, a apelat la vânt, ca în Bucegi, unde dalta tare a aerului a modelat Sfinxul care imită regele dac și ceva Babe, gârbove ca eternitatea, cocoșate ca neantul. Mângâi eu piatra de lângă piatra pe care șed și încerc s-o descifrez. Dar înainte de asta bag samă că e rece. Palma mea e mai caldă și din cele două suprafețe care se pipăie iese o încontrare și o privire chiorâșă, ca între doi amanți care se iubesc din obligație și pe bani. Mâna mea insistă în mângâiere și, încet, piatra se încălzește de la dogoarea dragostei mele, sau palma mea se face ca piatra? Sunt, iată, totuna și întruna și dintotdeauna. Privesc cu luare aminte piatra pe care o am și o păstrez fiindcă seamănă cu ceva, cu un chip încruntat de om, de femeie, fiindcă eu nu știu să mângâi decât femei, o caut cu ochii mei de riduri și de mimică și de supărări. Obrazul a îmbâtrânit, are linii ca ale mele, numai că piatra e încă frumoasă, iar din calcarul ei, pe care au umblat dinozaurii, răsar metafore. Din obrazul meu ies doar fire albe, aspre, pe care le tund uneori, la insistențele consoartei, care se zgârie în ele, cu un brici modern, care se bagă în priză.
Mâna mea a ajuns, iată, nici nu știu cum de s-a petrecut minunea, la aceeași temperatură cu piatra. Sunt două mâini, una de carne, alta de calcar, identice, iar piatra mă răsfață cu electricitatea ei care s-a atins, acum niște milioane de ani, cu sârmele prin care trece sufletul îngerilor. De ce mi-o fi spus motociclistul ăla bucureștean ce mi-a spus? Nevasta lui ochioasă s-a pozat pe tronul de piatră al Reginei Maria, cel de la Balcic, pe care eu l-am copiat, găsind la Sângeru o piatră identică, iar miresele vin uneori și fac legământ de cucunie pe lespedea asta care are în ea toată căldura dăinuirii neamului meu cel românesc. Crede el că suntem neam de piatră? De ce-am fi? De ce n-am fi?
Lucian Avramescu

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata