Tornade, în premieră! Doar politica fură liniștit

lucian avramescu 2 2

Surprize de climă. Grindina, care e mereu ”cât oul de găină” (apreciatorii nu știu oul galinaceelor și vorbesc în prăpăstii!), se comportă strâmb și inamic, iar cerul aduce, în premieră pe pământul românesc, tornadele. Tornadele sunt un fel de uragan delirant, o boală a cerului care se adună în jurul axei sale, ca un leu care încearcă să-și muște coada și nu apucă. Tornadele, care au și nume de buletin, identități amuzante sau sofisticate, stăteau în America, băștinașe ca indienii, lumea ailaltă nedându-le viză de acces. Acum o săptămână au măturat două cartiere din Moscova, omorând oameni și suind în cer Pobedele abandonate din vremea în care Stalin mai băga frig în oasele Europei. Anul trecut a mângâiat Germania și a făcut un exercițiu de rupt copaci în Spania și Franța. În România, unde a mai ridicat la nori o jumătate de sat din Bărăgat în urmă cu câțiva ani, a venit iar acum două săptămâni, smulgînd din pământ o margine de pădure, iar ieri a încercat niște garduri noi, de beton, de la marginile Bucureștilor, pe care le-a mișcat ca pe surcele. Ce-i cu tornadele românești? Dezghețarea polilor implică, în ceea ce numim încălzire globală (cea din care s-a retras Trump!), mondializarea tornadei?
Acum fix 20 de ani, murise bunica mea din partea mamei. Era vară. Mama Lenuța, că așa-i ziceam, avea 88 de ani și muncise cu vioiciune până atunci, ca și mama ei, străbunica Marița, care a alergat după niște pui de curcă pe o pantă și s-a oprit brusc și de tot. Avea 92 de ani, dar surorile ei au trăit, două din ele, peste sută. Țăranii mei au murit la datorie. Bărbații, unii dintre ei, pe front. Femeile, prășind singure ogorul. Eram pe o uliță, una din cele pe care mă hârjoneam în copilărie, când s-a iscat un fel de vânt mare și o întunercire de iad. Mă găseam – om avansat la oraș – în mașina mea, în căutare de preot și gropari. Am oprit între doi copaci, salcâmi care au făcut brusc mătănii, pupând cu fruntea lor înaltă, partea ailaltă a drumului, unul la botul autoturismului , altul la spate. N-aveam unde fugi. Era ceva ce nu mai trăisem. Întunericul a devenit, câteva minute, total, iar mașina mea părea pe valuri, cu toate că mă găseam pe drumul de țară știut ca stabil. Apoi s-a făcut senin imediat și eu am crezut că a fost vis. Trei acoperișuri găsite în drumul principal mi-au arătat că nu visasem.
Tornada de ieri, din unele zone ale mioriticei mele patrii, unsă milenar de alizee și mângâiată pe frunte de Crivăț, trăiește un viol atmosferic. E o zdruncinare din temelii a tot și toate. Mașina se răstoarnă, fără să fii în curbă, iar tavanul casei tale poate deveni tavanul casei vecinului. Experiența, trăită direct, nu face bine organismului sufletesc, mațele gândului se încurcă, iar bătrânele, exersate în ținerea la distanță a Necuratului, nu mai nimeresc semnul crucii.
Am disutat cu prietenul meu, dascălul din sat, cu care nu m-am văzut o vreme, el lăfăindu-se într-un spital, cu niște junghiuri care au fost reparate – bine, speră el – cu bisturiul. Nu mai e nimic la locul lui, zic eu. Tornadele ne lipseau, că în rest le aveam pe toate! Se întoarce lumea cu curu-n sus! Aș! – zice el, relaxat și înțelepțit de anestezii. Eu știu ceva care se petrece de zeci de ani la fel. Se petrece calm, pe nevăzute, cu priceperea unui anestezist. Politica fură la fel. Cum așa? Adică nu e tornadă. E ca apa care curge lin și nimeni nu bagă de seamă că ne fură pământul de sub picioare. Deci avem și un semn de stabilitate? Cert! – îmi transmite dascălul, liniștit ca o pajiște păscută de mioare. Stabil e furtul. Nu furtul de portofele, care s-a mai transferat prin Europa de Vest, ci marele jaf. Un fel de tornadă, dacă vrei tu să-i zicem așa, dar silențioasă și care nu se mai sfârșește. E ca veșnicia!

Parteneri