Tristeți târzii

Tristeți târzii

M-a vizitat, matinal, un prieten din tinerețe, când împărțeam, fără scandal și supărare, un teritoriu fertil în producerea de Cosânzene unice, cu talii de viespe, fiecare alegând sau lăsându-se ales după brodeală. Satul lui era mai sus, pe deal, încolțit de aracii viilor. Al meu, în lunca cu arini a Cricovului Sărat, producea o zeamă de prună care se învechea greu, dar când apuca să-și adune ani în culoare, era neîntrecută. Eram amândoi studenți, în calificări diferite.

Ne-am mai văzut, el rămânând mereu vesel, cu un banc bun pe buze, dar azi l-am găsit muncit de un gând care nu se lipea de portretul pe care i-l știu. A venit cu doamna lui, profesoară și pensionară ca și el, o femeie care a îndurat multe de la neastâmpăratul ei soț, care uita mereu că-i însurat și cerea, de încercare, câte o nouă mână, cu cununie. Era trezit de fiica lor și reîntors acasă, unde trebăluia în grădină spăsit, redescoperind savorile căsniciei durabile, până o lua iar din loc. Dar asta-i mai de demult. Doctorul s-a arătat preocupat, ca și nevastă-sa, de crucile de piatră din Muzeul meu. A măsurat din ochi câteva, iar pe una, mai nouă, a încins-o cu o ruletă, extrasă din poșeta doamnei, de unde a scos și un dulci ”suedez”, adus pentru fiica mea cea mică. Fata lor, unicul copil, trăiește la Stockholm, e măritată acolo, tot cu un român, și și-au făcut casă ”într-o regiune de stânci”. Din șosea, îmi spune el, intri la etaj, ca apoi să cobori pe o scară, în poienița care-i la nivelul parterului. Partea din față a casei e pe piloni. Spatele e cioplit în stâncă. Ginere-miu, care-i un tipicar, își pune singur faianță în baie, cu concentrarea unui bijutier care așază cu lupa piatra prețioasă într-un inel. Povestind asta s-au luminat amândoi.
I-am întrebat de ce au așa mare interes pentru crucile din Muzeul Pietrei? Sper că nu aveți de gând s-o luați din loc? Nu știi niciodată când vine ceasul, spune doamna, filosofic. Mă, zice el, redevenind cum îl știu, n-am de gând s-o mierlesc, dar văd că-i secetă mare la tine. Am pus două degetare de palincă veche și ne-am dat la sporovăit, sub nucul de lângă casă. Ce face aia mică? – revin eu la un subiect care știu că-i încântă. Îmi povestesc peripeții de la ultima lor vizită în Nord, cum e pe acolo, de unde răsare soarele. Apoi m-a pus naiba să-i întreb dacă au ceva nepoți? S-au pleoștit instantaneu. N-au și nici nu mai e timp. Am avut, acum cincisprezece ani, o discuție fermă cu fiică-mea, povestește doctorul, oftând. Mi-a zis să nu mă bag în viața ei și a lor și, de atunci, subiectul s-a închis. Tac amândoi, uitându-se spre dealurile pe care sigur nu le văd, gândurile astupând toate ferestrele de ieșire. Tac și eu, vinovat pentru atingerea unui subiect delicat. Cei doi părinți, albiți acum, au aici pământ, casa părintească, o alta pe care și-au făcut-o lângă Ploiești, să fie mai la oraș, unde aveau slujbe la stat. Toate rămân ale nimănui, întrucât ”suedeza” nu se mai întoarce, iar ei doi își prepară, cu o predocumentare la Muzeul Pietrei, locul de veci.
Ne-am despărțit cu vorbe care nu erau ale noastre, astupând un gol. Au plecat, cu profesoara la volan, fiindcă doctorul a pișcat din palinca mea, să uite. Ce să uite? Nu-i nimic de uitat, ținem minte și ce nu vrem. Azi nu mai arde soarele de ieri, iar pe Runcu se vede coada fumurie a unui nor.

Articole asemănătoare