Ziua Regelui. De ce am pornit prost și prost o ținem

poetul lucian avramescu 1

Citesc un text scârbos, care ”salută”, în stilul deprins al mahalalei noastre politice, care pute din toate șanțurile, ziua ”hârbului Mihai, o mumie împăiată”. Ultimul monarh al României și ultimul actor de vârf din al doilea măcel mondial, rămas în viață, face azi 96 de ani. El nu este o ”mumie”, ci un simbol al istoriei naționale și, măcar de ziua asta, s-ar cuveni o minimă bună cuviință. Dar de unde nu-i, nici nu poți cere.
România a pornit prost și prost o duce de când pretinde că s-a întors la capitalism și democrație. Ce a făcut rău, sinistru, ireparabil? N-a înnodat punțile rupte. Atunci, imediat. Iar cea mai gravă ruptură, rămasă astfel, a fost refuzul de a-l reașeza pe tron pe regele său, alungat de ruși și cozile de topor de la București. Primul gest istoric după revoluție, dacă a fost revoluție cu adevărat pentru dărâmarea comunismului, era întoarcerea la monarhia constituțională, istorică. Ce am făcut? Am adus în frunte rapid, după o ușoară buimăceală, toată crèma înaltelor cabinete, l-am pus pe Iliescu, din primul eșalon bolșevic, președinte, Securitatea și-a deschis firme sub acoperire, șefii de cabinet ai Ceuașeștilor au ajuns miniștri și parlamentari, iar azi, cei mai bogați capitaliști sunt cei mai mari mahări ai vechiului regim și fiii lor. Regele a fost întors rușinos de la aeroport, alungat de pe autostradă în drum spre mormintele regale de la Curtea de Argeș, iar flașnetele propagandei feseniste au țipat lozincile cu care venise Ana Pauker. Orice semn de destupare a minții a fost repede învelit în noroiul unor propagandiști cu grade gen Băsescu. Ceea ce trebuia să fie revenirea la o Românie interbelică normală, s-a schimbat într-un simulacru de democrație. Regele a fost alungat pe rețeta pe care l-au scos din țară bolșevicii. Nicio deosebire. Și atunci, plecând din start aiurea, este normal ca azi să culegem, în coada plutonului European, ca în urma unei turme productive care lasă pe unde trece doar rahat, căcărezele unor guvernări hibride, amestec de mafie, golăneală și pus din greu pe căpătuit.
Da, am pornit prost. Primul gest de sinceritate față de revoluția anticomunistă, dacă a fost anticomunistă, cum am crezut eu ca prostul, era să fie reașezat la locul lui Regele României. De acolo trebuia pornită reconstrucția demnității călcate în picioare. Ce făcea Regele? Înnoda un destin rupt. Azi suntem iar colonie, ne regulează toți cum au chef, iar bravii politicieni de acasă sunt parte a violului și poștei dezmățate. Halal!
E regele un hârb? O fi. La 96 de ani, mulți din puținii care apucă această vârstă sunt oameni cu suferințe, cu neputințe, cu dureri. Nu doar șalele dor. Nu doar oasele, ci și amintirile, înfrângerile, umilințele. Mintea poate luneca în bezne. Firul respirației mai spune că omul e viu, iar regele e și el om. Sigur că, așa cum scria bunicul în jurnalul pe care l-a ținut până la moarte, dat afară și el din casă de finul bolșevic venit cu Divizia ”Tudor Vladimirescu” de la Moscova, e ”unsul Domnului”. Dar ce mai e Dumnezeu azi?!
Am început prost. Am ratat începutul și am ratat continuarea. Am ratat tot, într-o Românie descompusă sufletește, nu de afară, ci prin mușuroiul de ploșnițe din interior care au luat-o în stăpânire și o rod cu câinoșenie. Patriotismul? O vorbă decăzută, rămasă inutilă în dicționare. Regele, care e pe undeva, rămâne, pentru lumea civilizată și mare, un simbol din a doua  conflagrație mondială. Noi n-am știut să utilizăm acest simbol, resudând podurile rupte ale istoriei, punând grinzile patriei la loc, fiindcă se putea. La mulți ani, Majestate, pe unde vei fi, dacă mai ești. Noi nu mai suntem.

Parteneri