Lucian Avramescu: De ce nu te iubești și pe tine un pic?

 

O femeie, în arheologica mea tinerețe, mi-a spus ceva ce venea în contradicție cu interesele ei sufletești. Tu știi să mă iubești pe mine, dar pe tine nu te-ai iubit niciodată.

Cum așa ?

Distribuie prietenilor

Nu ții la tine, mi-a zis, dragostea ta este exclusiv dedicată altora. Mă iubești pe mine, ca femeie, îți iubești copiii, te dedici, neglijându-te, spre a împlini dorințele, justificate sau aiuristice, ale altora, iar pe tine te așezi în coada listei cu pretenții.

Am râs, firește, și mi-am văzut mai departe, pătimaș, de viața mea de argat al trebuințelor celorlalți.

Astăzi m-a sunat din Ierusalim un bun prieten, evreu născut în România și plecat de aici la 9 ani. Avi a fost un mare ziarist în țara lui și a rămas sufletește legat de țara mea, în care s-a născut și unde, când vine, se simte acasă. Acum e președinte al Institutului Mondial Evreiesc, face o muncă de cercetare a vieții comunităților iudaice din lume. M-a sunat să-mi ureze Crăciun fericit și cum stau cu vorbirea mea rămasă fără consoane de câteva luni. Sunt sănătos, zic, ca un catâr melancolic! Învăț să trăiesc și fără consoane!

Fă exerciții, zice Avi, exersează ceea ce ți se pare că pronunți cu dificultate.

Era unul, râd eu, născut bâlbâit, în antichitatea elenă. Îl chema Demostene. Ținea discursuri cu pietre în gură pe malul mării, încercând să acopere clocotul puternic al valurilor care izbeau stâncile. A ajuns un mare orator. Eu nu m-am născut bâlbâit. Drumul invers e mai greu.

Nu e, zice Avi, care intră cu familia lui în sărbătoarea Hanuka. La evrei începe Sărbătoarea Luminii care ține opt zile, cam cât la noi Crăciunul până la Anul Nou și dincolo. Se aprind candele în case. I-am urat și eu ce m-am priceput. El știe bine urările pe care ni le facem noi, creștinii, de Crăciun.

Apoi prietenul meu din Țara Sfântă – îl ironizez mereu pe chestia asta cu sfințenia fiindcă s-a însurat de două ori și a tot făcut copii – m-a întrebat cine a scris, dintre poeții români, versul… Mi-a spus ceva legat de moarte prin moartea iubirii. Adică mori când nu mai iubești pe nimeni.

Curcanii din curte se adunaseră în preajma mea și la fiecare cuvânt mai apăsat, fiindcă încercam să mă fac înțeles, răspundeau coral și asurzitor. Nu știu, am zis. Poate Nina Cassian, e o poetă româncă având neamuri pe la tine. Ea a scris niște versuri care sună parcă astfel. Dar ce-ți veni?
M-a întrebat … și a pronunțat numele unui semișef de stat din SUA, colaborator al lui în institut, dacă știu cine a scris  acest vers că el are niște ciudățenii de-astea, ține un jurnal cu deșteptăciuni, cu poezii, mă rog.

Murim când nu-i mai iubim pe alții? Brusc mi-am amintit reproșul acelei iubite din tinerețe care credea că sunt bolnav de dezinteres față de mine, dedicându-mă – exlusiv – celorlalți. Femeile îţi reproșează de obicei când le neglijezi! Nu cumva murim și când uităm să ne acordăm nouă înșine un pic de iubire? Dar dacă iubirea mea de mine se manifestă și-și află împlinirea doar iubindu-i pe ceilalți?

Nu știu unde voi găsi versurile cerute lui Avi de o înaltă față americană. Poate nu-s ale Ninei Cassian. Poate nici nu sunt. Rămân la întrebarea pusă mie de o femeie care mă iubea. De ce nu te iubești și pe tine un pic?