Giorgiana Radu: Da, dărâmați zidurile!

 

Ministrul Muncii, Violeta Alexandru, a remarcat revoltată ceea ce mulți pensionari au simțit, cum se spune, ”pe pielea lor” – modul umilitor în care faci cunoștință cu sistemul funcționăresc de la Casele de Pensii. Dar, iată concret, ce scrie ministrul liberal pe Facebook:

„A venit momentul să spargem zidurile inutile care despart cetățenii de serviciile de calitate pe care le merită. Încep cu o Casă de Pensii din București. Extindem în țară.
La Casele de Pensii la care am mers, din nou, astăzi, mă revoltă să văd pensionarii stând cu spatele aplecat cerând informații printr-o ușiță sau fereastră dincolo de care angajatul Statului stă comod pe scaun. De ce să nu stea și angajatul și pensionarul pe câte un scaun? Aici vin oameni în vârstă, mulți în baston, oameni care așteaptă în picioare să le vină rândul.
Faptul că există un zid cu o fereastră care se deschide când consideră reprezentantul instituției denotă că între Stat și cei pe care îi deservește există un obstacol. Pe care îl vom înlătura ca cele două părți să fie egale iar comunicarea și parcurgerea actelor dintr-un dosar să se facă în cele mai transparente și umane condiții. Nu vreau nimic ieșit din comun, vreau normalitate. Vor lua loc la o masă simplă, cu toate hârtiile la vedere, cu pensionarul așezat comod pentru a pune toate întrebările pe care le are.
Obișnuite sau mai puțin obisnuite, inițiativele mele au legătură cu faptul că îmi pasă de oameni.
În curând desființăm zidurile. Pensionarii și angajații Statului se respectă între ei”.

Distribuie prietenilor

Măsura pare a deschide o fereastră de ozon către cel umilit adesea de îngâmfarea excesivă a omului statului, plătit bine și așezat comod într-o funcție care-l face egal cu Dumnezeu.
Fără a fi pensionară – mai e mult până atunci – m-am lovit la Ploiești de anomalia de a nu-mi găsi, doi ani la rând, după veniri repetate la instituția de profil, cardul de sănătate. Prin fanta îngustă a comunicării, mai întâi o doamnă plictisită, în lunile următoare o alta, îmi spuneau scurt ba că nu e, că nu figurez, ba să aștept că va veni el. Încerc să arăt dovezile concludente că sunt redactor angajat al unei instituții de presă, că plătesc taxele la zi, că AMPress nu e datoare cu nimic statului. N-au timp de vorbit prin geamul care e întredeschis.

De curând, am mers din nou în încercarea de a obține documentul care-și pierde termenul de valabilitate în luna iulie a acestui an. De astă dată, în spatele geamului era un costum bărbătesc, dar atitudinea a fost în rimă perfectă cu cea a colegelor sale. Cardul meu nu exista, iar el nu avea nicio explicație pentru acest lucru. I-aș fi dat crezare și m-aș fi resemnat că documentul meu s-a risipit, poate, înainte de a fi tipărit, iar ei, funcționarii, n-au nicio vină, dacă nu era soțul meu care să insiste. Tonul lui mai apăsat sau faptul că este o persoană publică a făcut minunea ca slujbașul statului, plătit din banii fiecărui cetățean, să se urnească într-un final. A făcut o răsucire cu scaunul rotativ și a consultat un teanc de plicuri care zăceau cu praf pe ele într-un raft. În al treilea plic se afla, uitat, cardul meu de sănătate, cel care, absentând, mă obliga, chiar și la cel mai banal consult, la o întreagă muncă de explicații.

Așa că găsesc inspirată măsura doamnei pe care n-o cunosc decât din imaginea fugitivă din televizor.
Da, sunt multe de dărâmat, unele simbolic numite ziduri, între cetățean și funcționarul, cam prea ajuns, al statului. Iar pensionarii au măcar dreptul de a sta pe scaun, nu ca la anchetă, în fața funcționarului grețos adesea, care îi privește de sus, chiar dacă el stă jos, confortabil.