Prof. Univ. Dr. Emerit, Eugen Blaga: Arată-mi mîinile, ca să-ți spun cine ești (sau Mîinile în pandemie)

 

După mai bine de două luni de suferință, de durere și de moarte, oamenii caută soluții. Medicii, Guvernul, partidele din opoziție, administrațiile locale, mediul academic medical, institute de cercetare academică, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, apoi Institutul de Sociologie al Academiei și toate cele ale lumii medicale din țară și de peste tot inventariază, caută și oferă mijloce de a proteja populația, uneori, vai, chiar și împotriva voinței sale. Dacă în ceea ce privește protocoalele terapeutice, deși au trecut luni, nu s-a coagulat nici pînă acum unul standardizat, eficient, acceptat de toți actorii lumii medicale din toate liniile și adaptat specificului nației noastre, valabil de la Timișoara pînă la București, de la Suceava la Deva, de la Oradea la Constanța s.a.m.d. În ceea ce privește, însă, unele măsurile de prevenție, e drept puține, unitatea de opinii s-a produs chiar din primele zile. Mîinilor li s-au atribuit și vinovății, dar și calitatea de mijloc de prevenție. Pe toate buzele, pe toate canalele tv, în întreaga mass-media mîinile au devenit principalul pericol, dar și purtătoarea celei mai eficiente metode. Dacă în privința alcoolului medicinal au fost dispute „academice”, uneori rizibile, despre mîini, însă, acordul a fost total. Mîinile pot aduce cel mai ușor microbii, pe de o parte, iar pe de altă parte, spălarea de mai multe ori pe zi a mîinilor în intervale de timp de pînă la 30 de minute, sau „fără întrerupere”, garantează protecția noastră. Așa cum, de cîteva zile, se poartă lupte crîncene, în războiul măsurării temperaturii corpului, la fel au fost și în ceea ce privește spălarea mînilor și a agentului celui mai potrivit pentru igiena impecabilă a membrelor superioare. Mănușile, atît de utile, după unii, sînt, simultan, negate de alte contingente de experți ai liniei întîi sau ai celei de-a doua. Evident, toți fiind experți. Drept urmare, tot la mîini curate ajungem.

Și pentru că sîntem în weekend, într-o zi plăcută de sfîrșit de primăvară frumoasă, cred că o ușoară divagație de la gravitatea vremurilor pe care le trăim ne-ar face bine.
De aceea, textul ce va urma, pare a fi în afara contextului acestor zile , săptămîni, luni. Doar aparent.

Distribuie prietenilor

x

Răsfoind paginile unui vechi și minunat album de artă, mi-au reapărut în memoria afectivă sentimentele pe care le-am trăit atunci cînd, copil fiind, am văzut pentru prima oară, în alb și negru, într-unul din primele modeste albume de artă ale copilăriei mele, celebrul tablou al lui Albrecht Durer, Mîinile.
La fel de mult ca imaginea, fascinantă, de altfel, m-a impresionat, la acea vreme, și mica istorioară/legendă pe care acum mi-am amintit-o și care dezvăluia geneza acestui unic tablou al picturii universale.

Se știe că Albrecht Durer provine dintr-o familie cu optsprezece copii. Tatăl, de origine maghiară, era un bun bijutier. La cei mai mari dintre fiii săi, Albrecht și Albert, a remarcat talentul înnăscut de desenator. Evident, nu avea posibilități materiale pentru a-și trimite ambii copii la Academia din Nurnberg. Cei doi talentați au hotărît atunci să tragă la sorți, urmînd ca cel care cîștigă să meargă la academie, iar celălalt să lucreze în mină, pentru a-și susține fratele. După trecerea celor patru ani de studiu, fratele absolvent urma să-l susțină pe celălalt.
Sorții au decis ca Albrecht să fie cel care își va începe studiile.

Chiar din timpul perioadei de la Academie, a început să cîștige foarte bine, primind comenzi de la bogații vremii.
La absolvire, la mica petrecere de familie, dată în onoarea lui, i-a spus fratelui: „Și acum, Albert, cel mai binecuvîntat frate al meu, acum e rîndul tău. Acum te poți duce la Nurnberg să-ți urmezi visul și eu voi avea grijă de tine”.
Albert, însă, cu lacrimile în ochi, a mulțumit și a refuzat oferta, de altfel așteptată și promisă, a fratelui drag. A ridicat apoi mîinile și, arătîndu-le celor din încăpere, i-a spus fratelui că a trecut vremea sa, nu mai poate urma studiile la academia de arte pentru că, în urma muncii în mină, fiecare deget i-a fost fracturat, deci mîinile nu-i mai permit să picteze.
Impresionat, Albrecht a pictat acel minunat tablou, mîinile cu degetele subțiri îndreptate spre cer, poate unul dintre cele mai cunoscute tablouri provenind din secolul XV, pe care l-a intitulat Mîinile, dar lumea a redenumit lucrarea Mîini în rugăciune.

x

Despre mîini s-a scris mult. Mari nume ale culturii universale au fost fascinate de mîini, încercînd să le dea semnificații care să se apropie cît mai mult de imaginea, personalitatea, temperamentul, cultura, moralitatea celui care le-a căzut în vizor.
Tonya Reiman, Francois Mauriac, în Les mains jointes (Mîinile împreunate), Andres Barbo, cu a sa lucrare Mîinile mici, Ben Carson în Mîini înzestrate, iar de la noi Marin Sorescu în Iona, Darea Negoiță, în Limbajul mîinilor, Antoaneta Roman în interesanta lucrare Odă unor mîini de bărbat, regretatul istoric Florin Constantiniu și Nichita Stănescu sînt doar cîțiva, doar foarte puțini, dintre cei care au fost fascinați de mîini și au scris texte memorabile.

Semnificațiile, înțelesurile transmise de mîini, cartea de vizită a unei persoane, au preocupat, de multă vreme, comunicatorii, specialiștii în identificarea și construcția semnificațiilor, ale celor care înțeleg limbajul trupului și care pot, cu mijloace profesionale, să direcționeze și să comprime toate cele care concură la transmiterea de către noi, în spațiul public, doar a acelor mesaje care ne sînt convenabile.

Darea Negoiță, în lucrarea menționată de noi, definea mîinile ca fiind legătura noastră cu lumea înconjurătoare, fiind un autentic „barometru al abilității noastre sociale”.
Se spune că mîinile sînt cele mai expresive dintre toate cele pe care trupul le poate transmite. Cu mîinile putem arăta ce gîndim în acel moment, putem devoala, sau nu, ceea ce gîndim, putem exprima interese sau dorințe, de orice fel ar fi ele.
Mîinile pot transmite mult mai bine ceea ce cuvintele, în anumite situații, nu pot face sau, din varii motive, nu vor să facă.

Înțelegem, sau încercăm să înțelegem, dintotdeauna, semnificațiile formatului mîinilor, ale pozițiilor acestora în diferite situații, gesturile pe care le facem, cum ar fi mîna la gură, ce transmite un semnal de alarmă, panică, anxietate sau uimire, apoi gestul de frecare a mîinilor, care, de cele mai multe ori, transmite bucurie și multe, multe altele.

Se spune că, pentru a afla cît mai multe despre om, este suficient să-i vezi mîinile, cu alte cuvinte spune-mi cum ai trupul (mîinile), ca să-ți spun cine ești.

În vorbirea curentă au apărut expresii care, mai mult sau mai puțin, atribuie mîinilor, pozițiilor sale, semnificații, roluri, funcții care, probabil, altfel, ar fi fost mult mai greu de exprimat: și-a pus mîinile în cap, sau a stat cu mîinile în sîn, fără să repare ceea ce s-a stricat. Se mai spune că decizia o poți lua cu mîinile tale. Cu ceva timp în urmă aflasem despre soarta salariaților de la societatea x, care se află în mîinile Guvernului, că un român a stat 5 luni în mîinile piraților.

Mîinile pot fi acuzatoare: Jos mîinile de pe aurul României sau, în sport, în limbajul, de acum specific, al sportului: portarul cu mîinile rare, adică portarul căruia i-au trecut de mai multe ori balonul printre mîini.
Cît despre mîinile lui Duckadam, cu care a apărat patru penaltyuri la Sevilla, s-au scris tone de materiale, așa cum se vorbește și se scrie pînă și în cartea recordurilor despre mîinile lui Oncescu, care a învins, cu mîinile sale, într-o singură zi, 1000 de oameni la skandenberg.

Se definesc festivaluri, de genul Arta populară în mîinile copiilor, sau ale muzicii clasice, în care prestația mîinilor dirijorale celebre sînt în prim-planul exprimării artistice, așa cum mîinile pianistului Dan Grigore fascinează lumea iubitorilor de muzică, așa cum mîinile subțiri și lungi ale Annei Ravliuc fascinează pînzele, sau vibrato-ul sunetelor produse prin mișcarea mîinilor lui Gheorghe Zamfir uimesc urechea, vrăjind sunetele.
Nichita Stănescu ne vorbește despre Îngerul cu o carte în mîini, filmul lui Nicolaescu este Cu mîinile curate, se vorbește, în politica europeană, despre Mîinile lungi ale Europei.

Literatura patriotardă scrie despre mîinile care au desenat România modernă, chirurgul, un fost ministru al sănătății, acum cercetat penal, afirmă, cu just temei, că doar cu mîinile curate nu pot face minuni, se vorbește chiar despre o ierarhie a mîinilor, iar la Chișinău se atrăgea atenția că presa nu poate fi o unealtă în mîinile cuiva, ceea ce, cel puțin la noi, pare un obiectiv extrem de greu de atins.

x

Am încercat de multă vreme să descifrez mesajul mîinilor celor din jurul meu. Încrezător în mesajele pe care mîinile le transmit, mi-am concentrat preocupările spre a înțelege într-un alt mod, totalmente nemijlocit, pe cîțiva dintre contemporanii noștri, care au o expunere publică semnificativă.

Am putut astfel să înțeleg mai bine și să dau explicații mai subtile unor fapte, unor atitudini, unor reacții și unor luări de poziție ale celui care, timp de 10 ani, a condus într-o manieră personală destinele acestei țări. Îi priveam mîinile. Mîini ce par puternice, ușor imobile, mîini măslinii, ale căror unghii îmbracă complet ca într-un înveliș protector terminațiile fiecărui deget, ca un ambalaj ce trebuie să ferească de atingerea din jur prețioasele membre superioare/ce se vor superioare. Mîinile acestuia se frămîntau atunci cînd urma să primească delegații sau persoane oficiale, dar, nota bene, persoane care trebuie să fie întotdeauna agreabile domniei-sale, sau cînd urma a deschide întîlniri, a iniția contacte, a participa la reuniuni, sau doar atunci cînd urma să adreseze scurte mesaje.
Este semnificativ și gestul pe care îl făcea mereu cu ambele palme cînd invita pe cei din fața sa să ia loc, după salutul protocolar inițial adresat celor din jur. Atunci mîinile tindeau doar a se împreuna, dar nu se uneau, deveneau doar paralele și apoi antebrațele se destindeau brusc indicînd cu precizie celor din fața sa să ia loc, să se așeze. Dar, în același timp, comunica și unde să o facă. Mîinile, în acest moment, dădeau ordine. Gestul, probabil involuntar, deși e posibil să fie voluntar, se dorea a-i intimida, a-i domina pe cei din fața sa, indicîndu-le, ca un dascăl sau ca un judecător, să ia loc, după ce, din respect, elevii/împricinații se ridică în picioare.
Despre mîinile altui personaj, mîini întotdeauna curate, cu unghiile tăiate la limita superioară a falangei, mîini abile, ce știu, parcă, mereu ce trebuie să facă, se pot spune extrem de multe și tot la fel de multe lucruri ascunse se pot afla.
De fiecare dată cînd îi sînt privite, mîinile altui personaj politic au o ușoară tentativă de a se ascunde, de aceea ele se împreunează inconștient, apoi se freacă cu acea mulțumire de sine proprie, întotdeauna, personajului. În continuare, se mîngîie pe ambele fețe ale palmelor, cu satisfacția celui ce știe ce va urma și ce le va face celor din jur, transmițîndu-le apoi mesaje. Întotdeauna, după această gestică, se transmit informații, se fac alocuțiuni ce se vor surprinzătoare, neașteptate, viclene, de cele mai multe ori rele sau ironice. O ironie la limita de jos. Revenind la mîinile celebrului personaj ce a stat în fruntea bucatelor țării un deceniu, am remarcat că mîinile, în funcție de situație, transmiteau și mesaje nedemne pentru statura pe care ar fi trebuit să o aibă un asemenea erou. Bucuria cu care mîinile apucau paharul, sau degetul arătător întins amenințător spre oponenți, apoi voluptatea ascunsă, vinovat perversă, cu care prindea (la fel o face și acum) între ambele palme microfonul, sprijinindu-l de piept, atunci cînd vorbește celor din jur, în încercarea constantă de a nu lăsa ca mîinile să exprime ceea ce subiectul nu dorește sau ceea ce dorește să ascundă, sînt doar cîteva din atitudinile ce-l trădează. Cu toată grija de a nu se deconspira, nu este greu să nu sesizăm și o probabilă suferință, o anumită defecțiune greu perceptibilă, un ascuns tremur, un început, parcă, de boală Parkinson, precum și o abundentă, se pare, transpirație a mîinilor, ce ne poate duce cu gîndul la anumite suferințe nedeclarate, neindentificate sau ascunse de medici. La fel de semnificativ este, cum spuneam, gestul cu degetul arătător întins spre înainte, indicînd fie o atenționare, fie o amenințare, cum din cînd în cînd o făcea, fie un semnal, doar de el știut, pentru ceea ce va urma să se întîmple.
Mulți sînt, altfel, buni vorbitori, vicleni mînuitori ai comunicării non-verbale, dar, cu toate acestea, expresia mîinilor, semnificațiile pe care ele le transmit, mai mult, poate, decît la mulți alții, deconspiră în fața celor care știu să priveacă și să înțeleagă. Mîinile trădează, arată adevarata față, uneori acuză involuntar.

Mi s-au părut interesante multe alte mîini pe care, cu ajutorul mass-media sau din contacte directe, le-am putut remarca și înțelege. Cum ar fi mîinile celui care a fost cîndva numărul doi într-un guvern, proprietar de hoteluri la munte și la mare, dar și în centrul capitalei, alături de superbul Atheneu Român. Mîinile acestui nefericit și detestat personaj, acum în libertate, au fost, chiar de cînd le-am observat prima dată de aproape, mîinile unui hrăpăreț, ale unui parvenit, ale unui profitor „după război”, ale unui individ pus pe căpătuială. Prin poziționarea și forma mîinilor, individul încerca să se ajute pentru a-și ascunde adevărata față, cea necunoscută celor din jur, dar lipsa de rafinament în acest exercițiu, personalitatea extrem de ușor de înțeles, apoi reacțiile debordante, explozive, lipsa de pricepere în a-și ascunde trăirile nu au putut fi niciodată compensate doar cu ajutorul expresiei, formei și atitudinii mîinilor.
La fel de puțin l-au ajutat mîinile și atunci cînd, în disprețul națiunii, întorcea buzunarele pe dos, încercînd să arate celor din jur sărăcia în care se zbate un amărît de milionar. În acest caz, mîinile, de altfel personale, de fiecare dată îngrijite, mobile, neîmbătrînite, nu au făcut mare lucru în comunicare și în înțelesurile pe care omul a vrut să le facă publice, sau, după caz, să le ascundă.

Un alt personaj de notorietate publică. Personajul a fost unul dintre nenumărații miniștri ai țării, un intelectual pe care-l cunosc personal de mai multe decenii, personaj cu vizibilitate publică, vechi parlamentar, un individ deloc ajutat de fizionomie, cu o personalitate dacă nu greu de descifrat, cel puțin nesemnificatică în ansamblul personalităților ce s-au afirmat după evenimentele din decembrie 89. Mîinile acestui om sînt o întreagă poveste, ele îți vorbesc chiar de la prima privire a lor. Sînt mîini care te înșeală, sînt mîini mari, probabil și pentru că omul, deși nu foarte înalt, pare a se mișca greoi, dificil. Pare a fi un individ bolovănos. Sînt mîini groase, așa cum sînt mîinile celor care-și cîștigă pîinea folosindu-le, sînt mîini rigide, care însă pot ține cu delicatețe o carte între degetele groase. Privindu-i mîinile, cu greu poți crede că aparțin unui intelectual, mai ales unui om pentru care cartea a însemnat și înseamnă ceva și acum. Kant, Hegel, apoi alți filosofi ai vremurilor trecute l-au pasionat. I-a citit cu nesaț, a adnotat volume întregi. Cu mîinile lui mari, cu palmele greoaie, întorcea filă cu filă și nota, sublinia, făcea trimiteri, comenta întotdeauna textele pe care le lectura. În mod evident, mîinile acestui personaj, deși îl reprezintă ca forță, ca alură fizică, sînt departe de ceea ce s-ar crede că ar trebui să fie mîinile unui intelectual.

Mîinile sportivilor, mai ales ale celor care-și folosesc brațele în sportul pe care-l practică, se trădează chiar din primul moment.
Fostul număr unu mondial, unul din marii sportivi, la vremea lui, este extrem de bine reprezentat de mîini. Mîna dreaptă mai ales, cea pe care a folosit-o în sportul practicat, este, în mod evident, mai dezvoltată decît mîna stîngă. Apoi, forma palmei trădează din nou. Palma, după ani și ani, a luat forma mînerului rachetei. Pare a nu putea fi destinsă, pare a fi într-o permanentă și continuă strîngere, ca atunci cînd loviturile pe care le provoca, deși nu li se măsura de aparate sofisticate viteza, depășeau pe cele obișnuite ale timpului. Și încă ceva. Palma mîinii drepte, cu degetele răsfirate, dusă prin păr, prin pletele ce-l reprezintă, așa cum pe prietenul și colegul de echipă îl reprezintă mustața, s-a transformat într-un gest personal, extrem de caracteristic, ce conduce, cu voie sau fără voie, spre tinerețe, spre o tinerețe boemă, pe care nu o poate uita, cu pletele lungi, sprijinindu-se pe gulerele cămășilor occidentale, pe care atunci le admiram, fără să știm la acea vreme de care firmă sînt produse. De altfel, nici nu ne interesa. Admiram doar ținuta, personalitatea și talentul sportivului, iar mîinile, mereu puternice ca și acum, nu făceau decît să confirme că, iată, cu aceste mîini, numai cu astfel de mîini poți fi un mare campion.

Am încercat să descifrez și mesajele pe care le transmit mîinile unui muzician. Dar nu mîinile unui violonist ce-și folosește integral, de regulă, degetele mîinii stîngi, și nici ale unui suflător, și nici măcar ale unui percuționist. Am admirat, mai mereu, mîinile unui mare artist, care-și folosește brațele pentru a sprijini instrumentul, pentru a-l apropia sau depărta de buze, pentru a-i imprima acel vibrato numai de el știut și pentru a se sprijini, parcă, de ele, atunci cînd sunetele îl sufocă, îl copleșesc, încît greutatea corpului se sprijină toată pe mîinile sale. Naiul, pentru că despre Gheorghe Zamfir este vorba, nu are o tastatură a lui, de pe care să luăm notele, să creăm armonii, să construim arpegii, să dăm viață unor idei muzicale. Naiul nu are așa ceva. Artistul care se încumetă să aleagă naiul își asumă ceea ce nu-și asumă nici un alt instrumentist, și anume obligația de a crea sunete muzicale, de a crea muzică folosind sufletul său. Pentru că, trebuie să credem, prin aerul ce se scurge din trupul celui care cîntă, se scurge și suflet. Se scurge și harul pe care Dumnezeu i l-a dat atunci cînd l-a ales. Dar nu numai aerul din plămînii artistului participă la nașterea sunetului.
Trupul, arcuit sau destins, static sau dinamic, uneori neconștientizat, un subtil dans, este fără doar și poate o expresie a sufletului, armonizat cu conținutul melodic și emoția artistului, apoi trăirea ce se dorește a fi semnificată, mișcarea și vibrația brațelor, a palmelor, așezarea degetelor fiecărei mîini pe nai, astfel încît să ajute la alegerea tuburilor și la vibrarea sunetelor produse, apoi așezarea buzelor pe marginea tuburilor la o distanță și cu moliciune sau forță așa cum o cer sunetele pe care dorești să le obții, sînt tot atîtea expresii ale sufletului artistului. Poziția corpului în timpul cîntului, raportul ce se creează spontan între poziția buzelor pe lungimea tuburilor și mișcarea simultan contrară a brațelor, toate la un loc fac posibil ca sunetele să se creeze.
Cu alte cuvinte, la acest uriaș artist, mîinile, alături de suflul său miraculos și harul lăsat de Dumnezeu, sînt esențiale. Poate mai mult decît la orice artist, mîinile îl reprezintă, mai ales atunci cînd, într-o adevărată baie de extaz, își aruncă palma mîinii stîngi spre cer, ca într-o ultimă și fundamentală invocare. Atunci palma mîinii stîngi devine personaj principal. Lumea își desprinde privirea de fața artistului și se așează pînă la final pe palma mîinii sale, în acea invocare unică a divinității.

Mîinile, cum spuneam, sînt poarta sufletului și imaginea personalității individului. De-a lungul timpului, însă, nu au fost prea multe încercări de a defini sau a înțelege mari personalități ale culturii, ale politicii naționale, plecînd de la expresia, formatul, personalitatea mîinilor. Puțini sînt cei care s-au încumetat să o facă.

Unul dintre cei care au îndrăznit, și a făcut-o magistral, a fost I.G. Duca, un intelectual și un politician rafinat, un teoretician al liberalismului, un strălucit orator, un scriitor de talent și un extrem de fin observator al pesonalităților vremii sale, dar care și-a găsit sfîrșitul sfîrtecat de cinci gloanțe trase în ceafă de nicadori pe peronul gării din Sinaia, asasinat de care, se pare, nu a fost străin zurbagiul rege care a fost Carol al II-lea.
În viesparul politicii românești interbelice, I.G. Duca a pierdut partida. Însă după el au rămas opera, doctrina liberală aprofundată și dezvoltată de el, dar și o imagine ce, în mod nedrept, nu mai este astăzi evocată sau prețuită. A excelat, însă, în portretistică, în aducerea în atenția vremii a unor personalități ale epocii. În unul dintre eseurile cuprinse în volumul „Portrete și amintiri”, cu titlul „Mîinile”, apărut în anii 30 ai secolului trecut la Editura Cartea Românească, marele cărturar, un fin observator și un excelent psiholog, ne descrie „mîna minunată” a Regelui Ferdinand, „mîna elocventă” a lui Titu Maiorescu, „mîna închisă” a lui G.Gr. Cantacuzino-Nababul, „mîna deschisă și receptivă” a lui Take Ionescu, „mîna artistică” a lui Alexandru Djuvara, „mîna îngrijorătoare” a generalului Averescu și „mîna molatecă” a lui Ion I.C. Brătianu. Și toate acestea pentru ca, în final, să conchidă că mîinile sînt „un izvor nesfîrșit de observațiuni pasionante, de deducții interesante, de fantezie și de ipoteze”.
Dacă am crede în statisticienii literaturii și în capacitatea computerelor actuale de a identifica și număra, atunci am crede și că pînă acum au fost scrise 1092 de poezii despre mîini.

Mult mai importantă și mai plină de semnificații este poziția mîinilor atunci cînd cer, atunci cînd imploră, atunci cînd plîng la colț de stradă sau la gura metroului, la intersecții sau la stopuri și care, pentru mulți dintre cei care nu mai cred că există foame, mîna întinsă devine agasantă, prin ritmicitatea cu care o întîlnim.

Este fascinantă, cred, chiar și pentru un artist al celui de-al XXI-lea secol, imaginea mîinilor care așteaptă alte mîini, a mîinilor care se ridică cucernice spre cer, a mîinilor împreunate pentru rugăciune sau a mîinilor apostolilor.

Să nu uităm niciodată să privim mîinile celor din jurul nostru, pentru că ele întotdeauna ne deschid poarta spre sufletul lor, înțelegînd mult mai ușor suferința și dramele celor de lîngă noi, pe care rareori catadicsim să îi vedem.