Buni zori! Înaintăm în octombrie ca într-o pădure cu copaci mari care scutură pe noi un fel de brumă timpurie, iar de la poteca fiecărei ore – acum e șase fără un sfert – poate țâșni iepurele tufișurilor, zeița vânătorii, cu trup subțire de ploaie, sau un mistreț înzăpezit. Privesc Jariștea, spre Brașov, și nu se vede. Dealul lung, pe care am pozat cândva lebăda perfectă a unor nori, nu mai e. Noaptea s-a asociat cu cețurile și mi-a mâncat dealurile.
M-am culcat iar târziu, fiindcă Giorgiana scrie după miezul nopții, nu ziaristică, ci un fel de roman, dar nu-mi dă detalii. În schimb sporovăiește. Ea după un timp adoarme liniștită, ceea ce mie mi se mai întâmplă după încă două ceasuri. Somnul e sănătate curată, zice un neurochirurg faimos, Ciurea, dar tot el are grijă să ne avertizeze că pentru un matur, orice minut dormit peste opt ore e boală. Eu, doctore, n-am întâlnit niciodată pericolul ăsta, trăind cel mai adesea cu somn puțin sau fără.
Citesc comentariile prietenelor mele de pe Facebook, cele cu care întrețin o relație de prietenie nevinovată și aventuroasă, singura care nu-mi dă voie să plâng. Mă ceartă acum pentru pesimismul degajat de o poezie pe care am scris-o ieri spre seară. Încerc să mă apăr spunând că individul din poezie e un personaj fictiv, iar eu nu am nicio legătură cu el. Nu mă cred. E greu să mai păcălești o femeie în ziua de azi!
Pe masă am cărți sosite de la prieteni, toate începute, niciuna terminată. Cea mai nouă e o carte de poezie pe care mi-a trimis-o drăgălașa Luminița Zaharia. Citesc o poezie în care se laudă cum n-a iubit ea niciodată și e rândul meu să devin circumspect. Poezia, încărcată cu ironii și autoironii mai ales, se cheamă ”eu am iubit doar la distanță”. Luminița!!! Să te faci tu cârlig de rufe – așa ne juram în tinerețe pe partea asta de sentimente – dacă minți?
Scrie – ”când se apropia de mine o ființă reală/ băgam placa cu distanțare socială/ când mă-ncolțeau băieți normali pe alee/ îi mințeam că eu nu sunt femeie”. Și încheie, răsfățându-se duios, cum a jucat ea mereu rol de ” cruellă, de muma-pădurii, de baba-cloanță/ mereu cu mâna la un bob de clanță”, cu concluzia-jurământ cu mâna pe conștiință, ”eu am iubit doar de la distanță”.
Cam așa e cu poeziile, mânate cu toiagul pixului ba prin poiana cu micșunele a adevărului, ba prin arătura cu bolovani ai minciunii. Important e ca râvnitul cititor să nu treacă pe lângă tine ca pe lângă o ulucă.
Ieri nu mi s-a petrecut nimic spectaculos. Hanna mă ceartă din Olanda că nu vin acolo, să mă repare la fața locului cu tratamentele ei homeopatice, logopeda din București, care, de frica pandemiei, s-a retras undeva la țară, de unde facem lecții on-line, învățând să zic, pe silabe, ”ma-ma”, pare nemulțumită că nu repet destul, punând în lucrare musculatura gâtului care nu mai ascultă comenzile venite din scăfârlie, o doamnă din Olt vrea să cumpere câte un exemplar din toate cărțile mele, și am reușit să-i trimit ultimele cinci – primele, din cele circa treizeci de titluri, nu mai știu cum arată – , socrul meu mi-a adus ghebe, puține, cât de o ciorbă sau o mâncare cu usturoi, fiindcă nu prea s-au făcut din motive de ploaie zgârcită.
Lângă soba caldă de teracotă mă simt confortabil. Acum vreo opt ani am dărâmat toate sobele din casă pentru a construi o centrală termică. Centrala, prin consumul uriaș de lemne, s-a dovedit o catastrofă. Acum stau la mâna unui meșter care, după ce l-am tratat cu omenie și bani câți a vrut el, m-a uitat ca pe o paporniță în gară. Vin mâine! – răspunde el mesajelor mele, obosit ca Napoleon după retragere din Rusia, iar de la primul mâine a trecut o lună și jumătate. Dacă m-ar întreba cineva azi ce meserie mi-aș alege, dacă ar fi s-o iau de la cap, aș spune meșter. Ce fel de meșter? De orice, de ziduri, de clanțe, de pus uși la dulap și galerii la geam, de astupat găuri în izmene și pingelit cizme vechi pentru colecționarii de trofee de război. Regula? Să înveți să nu te ții de cuvânt, adică să fii neam post și să nu te pună sarsailă să te atingi de vreo carte că te-ai ars. Ajungi intelectual și mori de foame, la mâna analfabeților cu mistrie și, mai grav, a celor politici.
Bucurați-vă de ziua care se arată la geam, dragi prieteni, chiar dacă mimica ei de nori vă pare inamică!
2 octombrie 2020, Sângeru
Filă de jurnal din ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”
