Buni zori! Vă spun astfel pentru a nu strica o obișnuință de prietenie, fiindcă, sculat să muncesc la șase fix, stau de două ore și jumătate lângă pixul pe cât de util pe atât de cusurgiu care se cheamă laptop. Mai bine scriam cu pană de gâscă, înmuiată în călimara sângelui meu, cum iscăleau regii declarațiile de război, decât să stau vasal lângă scula asta compusă din taste și care îmi ordonă în engleză să n-o ating. Am mai pățit asta, dar în limite rezonabile. Cinci biluțe albe se rotesc în cerc, lângă explicația ”your PC will restart several times”. Parcă sunt medicamentele homeopate pe care mi le trimite Hanna din Olanda sau șarpele mic ce-și vânează circular coada. Sunt avertizat, ”Don t turn off your PC” și stau cuminte urmărind cum ziua acaparează geamurile și își potrivește pe catedrala dealurilor lumina ei albăstruie.
Bună dimineața, deci, prieteni! Aveam de gând să vă spun că ieri am luat ultimul antibiotic, iar drujbo-pneumonia mea pare că a dispărut. N-am febră, nu strănut, nu tușesc, doar urlu uneori în mine constatând că ocna mea e tăcerea. Scriu pentru a reînvăța să trăiesc. Drumul spre vindecare nu duce la recăpătarea vorbirii, ci la dobândirea încrederii că poți trăi și așa.
Pe masă am revista prietenului meu Dumitru Velea, ”Banchetul”. Deschid la întâmplare și dau de un grupaj de poeme iscălite de el și de altcineva care i le-a tradus în limba lui Moliere. Citesc – ”Sunt locuit/ de un glas mai vechi decât mine/ care nu mai așteaptă nimic/ de la cei ce nu cunosc moartea”.
Doar Dumnezeu n-a cunoscut moartea. Aleasa lui, Maria, a cunoscut-o, ca și Fiul lor, care a înviat după ce l-au batjocorit și bătut în cuie oamenii. Cine ar fi cei ce nu cunosc moartea, prietene Velea?
Aveam de gând să vă spun de cu zori că am început, de trei zile, să pun în ordine paginile – cam multe fiindcă în orfelinatul taifasului, nevorbind, scrii – paginile cărții mele, în care sunteți coautori, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Am dat deoparte poeziile și unele texte care arătau că handicapul m-a biruit. Am mult de citit și pus în ordine. Oricum va fi o carte care vorbește mai mult despre iubire decât despre muțenie, iar unele momente ale vieții mele, pe care le știu doar eu sunt mărturisite în fața domniilor voastre cu un curaj pe care adesea mi l-am domolit.
Nădăjduiesc (dacă nu cumva mațele din burta acestui pix cusurgiu cu clape, făcând crampe iar, șterge tot!) ca volumul să fie trimis într-o lună tiparului.
La Sângeru e soare. Citești în palma dealurilor potecile, ca niște linii ale vieții. Cineva mi-a arătat odată cum se intersectează și se citesc liniile din palmă care se cheamă unele ale dragostei, altele ale norocului. Le-am uitat, așa că le dau nume la întâmplare. Linia vorbirii, care a fost pe undeva, la mine s-a șters.
Vă doresc o zi care să râdă cu toți dinții ei albi, pe un chip în care stă întreg bronzul verii și arama toamnei iar gutuile, puse în geam, să fie candele aromate de zi și de noapte. Cele bune!
