Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Antidotul

Greșise în încercarea de a găsi deslușirea convulsiei nedefinite care o tulbura, în taina spovedaniei. Răspunsul nu trebuia căutat niciunde. Ea, doar, îl deținea. Și, ascultându-și vocea inimii, îl va afla.

Durerea nu e întodeauna urmarea unei traume fizice. Fericirea doare la rându-i, ca și iubirea. Sentimentele înălțătoare au o clipă a decontării. Mai ales când vin pe nepregătite.
Tot zbuciumul care-i cuprinsese ființa era de fapt o luptă de apărare. Refuzul de a accepta ceva ce era mai mult decât evident. Îl iubea! Se îndrăgostise cu adevărat. Iubirea adolescentină, construită mai degrabă în mințile și sufletele visătoare, nu semăna nici pe departe cu ceea ce simțea acum. Profunzimea sentimentelor o copleșea de fapt. O adusese în starea incertă în care se afla acum. Fugea de adevăr, dar adevărul se voia strigat, pronunțat, până la asumare.
– Ce urma? Ce făcea cu această iubire, când nici nu știa dacă îl va mai întâlni vreodată?

Două săptămâni în care s-a chinuit cu întrebări fără răspunsuri, în tăcere. În care a zăcut la propriu. N-a vrut să știe nimic de nimeni și de nimic. Era prima dată când își abandona serviciul. Când se abandona pe ea, cu totul. Până într-o zi!

Distribuie prietenilor

– Salut, guguștiuc! Ce faci?, îi răsuna vocea entuziasmată, în telefon.
– Eu, eu, eu, bine!, abia reuși să răspundă, uluită. Dar, cum ai reușit să afli numărul meu?
– Nu uita că sunt ziarist, și încă unul al naibii de bun! Am trecut pe la farmacie, dar am fost surprins să nu te găsesc acolo, știind cât de îndârjită ești să nu lipsești un minut, să nu întârzii. Mi-am făcut griji!
– Da, nu m-am simțit bine zilele astea, cred că am răcit și am rămas acasă. Tu, ce faci?
– M-am întors pentru treburile mele, pe care le știi, și-mi era dor să te văd. Voiam să-ți mulțumesc pentru grija pe care i-ai purtat-o lui Negru. Tratamentul a dat rezultate, l-am găsit într-o stare excelentă. Rămân câteva zile aici. Am avut o perioadă extrem de grea și vreau să mă odihnesc, să-mi revigorez sufletul, deși cu meșterii pe care-i am, nu prea mă văd respirând relaxat.

Vocea lui a fost antidotul pentru starea lamentabilă în care s-a aflat atâta timp. Era ceea ce aștepta, ceea ce avea nevoie. Un semn de la el. De a doua zi a mers la muncă, iar zilele, de fapt, serile, și le-au rezervat doar pentru ei. Lipsa ei de acasă nu făcea parte din obișnuințe, dar le-a spus părinților că rămâne la Valentina, verișoara ei din orașul prahovean Urlați, care de ceva vreme locuia singură.

Timpul petrecut împreună le făcea bine, iar el își prelungea șederea cu încă, și încă o zi. Dimineața îi prindea vorbind. El avea într-adevăr ce povesti, iar ea asculta fascinată. Mai puțin când destăinuirile erau despre prietenele lui ( așa își numea el iubitele!), multe la număr de-a lungul anilor, și multe celebre. Detaliile nu țineau de intimitatea relațiilor respective, fiindcă refuza să le dea, ea mai mult intuind ca femeie că aceste prietenii nu erau doar prietenii, ci despre avantajele sufletești și, uneori, chiar  materiale, în sensul închegării unor relații care aduceau beneficii colaterale. E drept, se aprindea în ea un pic, vâlvătaia geloziei, chiar dacă făceau parte din trecut. Mai târziu însă va descoperi că ea va avea tot ce n-au avut celelalte. Pe el, cu tot ce-l compune.

Ele și l-au împărțit, au gustat fiecare, pe apucate, ca dintr-un fruct mult râvnit. Fiecare săruta ceea ce alta atinsese cu puțin înainte. Ele au avut clipa, ea va avea veșnicia clipei.

Drumul izbânzii e lung, și parcă numai nopțile sunt scurte. La ei, aproape că nu existau. Dar rezistau. Mai ales Aurelia, care trebuia să facă față zilelor de la serviciu. Deși nu erau extrem de solicitante, trebuia să țină ochii deschiși și vorbele să i se lege pe buze.  Gândul că seara avea să fie din nou în brațele lui, funcționa ca un drog. Nimic nu i se părea greu sau obositor.

Serile calde de vară îi plimbau prin curtea pe care acum Laur se străduia s-o reconstituie. Îl durea ruina ce se așternuse peste munca de-o viață a familiei sale. Istoria, sau mai bine zis pângăritorii ei, au reușit să demoleze ani de trudă și însuflețire. Călca atent pe urmele a ceea ce înainte fuseseră niște alei din piatră, pentru a nu strivi urmele pașilor părinților și bunicilor. Desena în cuvinte proiectul arhitectural pe care-l avea cartografiat în minte și în suflet. În orice direcție privea, se ridica parcă, pe loc, o construcție ce avea să îmbogățească spațiul acela. Priveai în ochii lui și vedeai zidurile pornind spre împlinire.

– Ai să vezi ce voi reuși să clădesc, să reclădesc aici! Va fi greu, dar voi reuși. Întotdeauna am luptat pentru orice am obținut în viață.

Îi dădea dreptate. Știa că el va izbuti în ceea ce-și propusese, nu avea nicio îndoială. Îndoiala venea din altă parte. Va ajunge ea, oare, să vadă izbânda lui? Ceea ce spunea el, presupunea viitor. Va fi ea parte din acel viitor pe care i-l promitea?

(Fragment de roman. Orice asemănare cu persoane reale e întâmplătoare. Va urma)