Giorgiana Radu: O altă comorbiditate sau comorbiditatea unui întreg sistem?

Se moare uşor, astăzi. Moartea pare prea la îndemâna destinului care se joacă liber cu cine vrea. Sigur, accentul se pune pe comorbidități. Ele înlesnesc instalarea decesului, acolo unde timpul ar mai fi lăsat un răgaz de câțiva ani măcar. Iată cum pandemia îmbogățește limbajul. Până acum, decesului unui om care nu prea era de murit, i se aducea argumentul întregitor că „suferea și de alte afecțiuni”. Acum, pacientul devine sensibil prin ghinionul comorbidității. Așa spun medicii, și nu avem motive să nu-i credem. Ca atare toți ne căutăm de comorbidități.

Rămânând în uzanța cuvintelor pe care le auzim în fiecare zi, și chiar de-am vrea să ne ținem la distanță de ele, nu avem șansa izbutirii, alătur această comorbiditate (sensibilitate, șubrezenie), celor responsabili de gestionarea pandemiei de Coronavirus, la noi în țară. Da, aproape toți au comorbidități. Comunicare defectuoasă, interese obscure, dezinteres, măsuri luate în pripă, politicianism ieftin de o parte și de alta. Toate acestea – lista rămâne deschisă – , sunt comorbidități ce ar trebui să ducă la decesul politic al celor „suferinzi” de ele. Dar, firește, toți aceștia au o imunitate care-i împiedică să sucombe, nu ca a bieților pacienți care se procopsesc cu nebulosul Sars-cov-2.

La Timișoara, municipiu dat ca exemplu pentru vindecarea cu succes a cazurilor covid, au murit câțiva oameni într-o singură zi, din lipsă de locuri înzestrate cu oxigen, zice-se. Ei n-au avut șansa de a ajunge într-un pat ATI, toate fiind ocupate. Doar că, de la președintele Iohannis și de la Raed Arafat aflăm altceva. Se pare că paturi existau. Klaus Iohannis spune că de vină ar fi „comunicarea suboptimală”, iar Raed Arafat zice că ar fi putut fi contactat doctorul Săndesc, coordonatorul zonal de Terapie Intensivă. Chiar să nu fi comunicat între ei cei responsabili de viață și de moarte, din Timișoara?

Distribuie prietenilor

Greu de crezut, dar nu imposibil.

Oricum, indiferent de ce parte se află adevărul, pentru cei duși nu se mai poate face nimic. Grav este pentru cei care încă sunt în viață, iar șansa lor la supraviețuire ține de „comunicarea suboptimală”, adică de comorbiditatea unui întreg sistem. Un sistem șubrezit de-a lungul anilor și deceniilor de crasul dezinteres pentru viețile oamenilor.

Spitalele au nevoie de medici ca de aer, în timp ce – așa înțeleg – sunt blocate sau alambicate demersurile pentru noi angajări. Ne împiedicăm în birocrație, căci de aici vin șpăgile, nu?

Credeam că această pandemie, dincolo de otrava care ucide în masă, ne va da tuturor o lecție. Una din care să învățăm să ne însușim grija nu doar pentru noi, ci și pentru aproapele nostru. Să fim atenți cu cei pe care-i iubim, dar și cu cei pe care nu-i cunoaștem. Și mai mult de atât, în naivitatea mea, așteptam o schimbare, un alt tip de abordare, de raportare a politicianului față de cetățean. Aș! Sunt la fel de reci, de insensibili și iresponsabili. Cei mai mulți, dacă nu toți!