Prof. Univ. Dr. Emerit Eugen Blaga: Retro Zaraza sau nevoia de confluenţe culturale

 

Ideea acestui material s-a născut cu ceva timp în urmă privind un spot, un microclip de doar două minute, realizat în atelierele unei artiste bucureştene, acum londoneză. O artistă misterioasă și frumoasă, pasionantă și pasională, rafinată, subtilă, cum puțini alți artiști am aflat, artistă de şcoală bună, solidă, cea de la Sankt Petersburg, devenindu-ne, în scurtă vreme, prietenă și autoare a coperților celor mai frumoase cărți ale noastre.

Clipul, minuscul, şi-a ales un nume. Retro Zaraza. Şi un fundal de cîteva secunde care, ca o pată de culoare sau de lumină, aduce privirilor noastre blazonul. Blazonul Casei Anna Ravliuc, ilustrat muzical de primul pasaj din celebrul Ciobănaş Singuratic al genialului Gheorghe Zamfir.
Bucuria noastră, văzînd materialul filmat, a fost de două ori mare.
În primul rînd pentru frumosul, miraculosul, misteriosul induse de imaginile uşor estompate, voalate chiar, realizate de oameni pricepuţi, iar în al doilea rînd pentru că noi am fost modestul context în care doi mari artişti ai epocii, Anna Ravliuc şi Gheorghe Zamfir, s-au întîlnit.

Vorbeam nu demult despre confluenţe. Despre confluenţe culturale, despre confluenţa artelor şi despre întîlniri care marchează etape, perioade, destine artistice, stiluri în creaţiile unor mari artişti.
Exemple găsim atît în artele europene, clasice, cît şi în cultura românească. Dintotdeauna.
În cultura română, cultură cu o foarte mare încărcătură de interculturalitate, au existat întotdeauna tendinţe spre modernitate, generate de confluenţa artelor.
Muzica, pictura, literatura, mai ales poezia, apoi arhitectura s-au depărtat de rigori, de canoanele clasice şi restricţiile formale şi au eliberat artistul de orice constrîngere (rima, versificaţia şi ritmul – în poezie, culoarea, linia, lumina – în pictură, tonul, înălţimea tonală, ritmul, tempoul, conturul, intensitatea sonoră, melodia – în muzică).
O bună bucată de vreme s-a considerat că poezia, cea modernă, este vîrful tendinţelor artei şi modei.
Credem, însă, că nu numai poezia. Pictura şi arta vestimentaţiei sînt, alături de muzică, formele de exprimare cele mai sensibile ale modernităţii, fie chiar şi cea din domeniul atît de actual şi aparent prozaic al modei.

Facem parte dintr-o lume neeliberată încă de convenienţe.
Ne construim educaţia, ne prefigurăm rutele şcolare, profesionale şi ocupaţionale raportîndu-ne la convenienţele epocii, ale perioadei, la modernitatea unor profesii, la ascensiunea socială, şi nu numai, pe care ţi-o conferă una sau alta dintre profesii.
În toate atitudinile noastre identificăm prejudecăţi, convenienţe, automatisme comportamentale şi atitudinale, efecte produse de mediul familial sau social în care trăim.
Imaginea de sine devine, în cele mai multe cazuri, „duplicitară”.
Ne construim întotdeauna o imagine „de interior”, familială sau familiară doar celor apropiaţi, şi o alta „de exterior”, pe care o afişăm în mediul profesional sau social. Imaginea de sine a fost întotdeauna şi este şi în prezent o preocupare semnificativă a omului.

În acest tip de atitudine, de construcţie a percepţiei imaginii de sine, se regăseşte temeiul interacţionismului simbolic, ce evidenţiază capacitatea reflectivă şi reflexivă a fiinţelor umane de a se percepe, pe ele însele, ca obiecte ale propriilor lor gîndiri. Pentru George Herbert Mead „…sinele este cel care face cu putinţă societatea specific umană”.
Sinele existent şi sinele dorit exprimă în formele lor de manifestare atît imaginea noastră despre ceea ce sîntem, cît şi despre ceea ce vrem să fim.

Îmbrăcămintea, în toate epocile, a fost una dintre formele de manifestare a dorinţei omului de a-şi crea imaginea de sine, a sinelui existent, dar şi a celui dorit. Am scris de mai multă vreme despre acest subiect.
„Îmbrăcămintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunică apartenenţa persoanei la genul biologic (bărbat/femeie), la o clasă de vîrstă (tînăr/matur/vîrstnic), la o categorie socioeconomică (ţăran/orăşean, patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar/preot etc.). Este imposibil să fii îmbrăcat şi să nu transmiţi celorlalţi ipso facto cine eşti şi cum percepi lumea.”(după Septimiu Chelcea)

Îmbrăcămintea îndeplineşte, în accepţiunea de mai sus, roluri multiple.
„Determinarea culturală a hainelor poate fi urmărită prin semnificaţia culorilor, diferită de la o societate la alta. Semnificaţia simbolică pe care o capătă cîteodată unele culori la noi se deosebeşte din temelii de aceea pe care le-o dau populaţiile primitive” – aprecia Iulius E. Lips. Marele etnolog german aduce în sprijinul celor afirmate numeroase exemple: în Africa apuseană, albul este „culoarea diavolului”, nu „culoarea nevinovăţiei”; la tribul Pangace, violetul este culoarea morţii; pentru tribul Athuabo din Africa răsăriteană, negrul este „culoarea bucuriei”.

Interculturalitatea, atît de prezentă în cultura ultimelor două secole trecute, recidivează prin opera şi preocupările unor aleşi. Puţini sînt cei care, astăzi, acceptă provocările altor arte. Suficienţa, prea plinul zămislirilor proprii, pretinsa nobleţe şi valoare a exclusivismului obturează, la mulţi dintre contemporani, confluenţele.
Sînt fericiţi cei cărora cultura le oferă înţelesuri, percepţii, imagini, sunete amalgamate, într-un întreg miraculous, pe care doar confluenţele naturale, izvorîte firesc, nu artificial, ci doar puse la vedere în mod elaborat, le oferă adevăratele bucurii.

Anna Ravliuc este unul dintre marii artişti contemporani care a înţeles, de foarte multă vreme, confluenţa, ca loc sigur, ca posibilitate de exprimare, ca moalitate multiplă de expresie.
Meritul ei este că apelează foarte rar la confraţii din alte domenii şi atunci o face doar selectînd adevărate valori, complementare artei sale. De regulă, cum spuneam, Anna îşi satisface din propriile ei resurse nevoia de complementaritate, eliberîndu-şi prea plinul nevoii ei de exprimare artistică.

Din păcate, la noi, Anna Ravliuc nu a fost și nu este cunoscută suficient de marele public. Adevăraţii iubitori de artă însă o cunosc şi o admiră.
Anna este primul artist, singurul pînă acum, care a reuşit să umple cu operele sale uriaşa şi monumentala Galerie Brâncuşi de la Palatul Parlamentului acum cîțiva ani. Apoi a recidivat de mai multe ori.
Între timp a expus mai ales în Statele Unite, în Anglia, peste tot unde este invitată de marile galerii.
Posibilităţile ei de expresie artistică sînt uriaşe. Este unul dintre cei mai productivi artişti contemporani. Modalităţile ei de creaţie sînt multiple şi uimesc în egală măsură privitorul, ascultătorul, esteticianul, sociologul, în general, iubitorul de frumos şi sacru.

Am avut bucuria şi privilegiul ca, împreună cu soţia, să privim comoara din atelierele artistei. Am putut admira cîteva dintre primele lucrări semnate de Anna, pînă la cele mai recente.
Doar din vechile albume am mai putut vedea multe din lucrările care, acum, nu-i mai aparţin. Ele sînt răspîndite peste tot unde lumea iubeşte arta. Pe cea adevărată.
Dar Anna nu este doar un mare şi miraculos pictor. Anna mai este şi un profund gînditor, un adevărat filosof al vremurilor moderne. Anna mai este şi un rafinat estetician, drept pentru care frumosul trebuie să fie prezent peste tot. În mobilierul pe care singură îl personalizează şi-i adaugă culoare şi imagine, în decorarea încăperilor care compun uriaşele sale ateliere de creaţie, în alegerea obiectelor de artă, cele mai multe antichităţi, în alegerea covoarelor, a tapiseriilor care îmbracă pereţii chiar şi în pasajele dintre încăperi.

Anna a înţeles devreme că singularitatea exprimării artistice, alegerea doar a unei forme de expresie poate să nu fie suficientă. De aceea alege şi alte forme. A ales lumea creaţiei vestimentare, la fel cum marele poet Lucian Avramescu a ales să pună lîngă fascinația slovelor și a sufletului său picurate prin poezie în sufletele noastre, arta plastică, apoi cultura pietrei, știința confortului casnic ce parcă vine de undeva din alte veacuri, întoarcere la natură și la muzica ei, din care și-au tras izvoarele toate artele.

Anna desenează, apoi un colectiv de doamne pasionate, iniţiate şi supervizate de artistă, pun în operă ceea ce Anna creează.
Motivele sale sînt aproape nefireşti pentru lumea actuală a modei. Nu numai a celei româneşti. Motivele, liniile, culorile sînt aceleaşi cu cele din pînzele sale, se armonizează perfect într-o adevărată simfonie cu motivele preluate din etnografia popoarelor pe care le-a cunoscut şi din care se trage.
A expus acum cîțiva ani de ziua Ucrainei şi a uimit nu numai pe invitaţii proveniţi din ţara vecină, ci mai ales pe noi, cei care aparţinem unei alte culturi. Impactul a fost minunat şi va rămîne pentru multă vreme un reper în percepţia şi valorizarea culturilor din această parte a lumii.

Cum spuneam, ideea acestui eseu s-a născut privind clipul realizat în casa sa de creaţie. În primul rînd am remarcat, cu surprindere, dar şi cu plăcere, titlul dat acestui minuscul filmuleţ: Retro Zaraza.
De ce Zaraza? – pentru că la întrebare de ce retro? se răspunsese prin rochiile prezentate. Doar trei. Niciuna în plus, dar suficient pentru a descoperi/redescoperi o lume. Lumea celebrului Cristian Vasile, care, conform legendei urbane, îndrăgostit de Zaraza, şi-a distrus viaţa, aşa cum şi ea a fost ucisă de un alt îndrăgostit de farmecele sale, Zavaidoc. Asta ne comunică legenda, dar şi contemporanul nostru Mircea Cărtărescu, în cunoscuta sa carte De ce iubim femeile?

Sigur, cei pasionaţi de muzică ştiu că, dincolo de legendă, se ascund, cum este şi firesc, adevăruri. Melodia aparţine unui compozitor argentinian şi a fost interpretată cu succes mondial de Ignacio Corsini.
Legendara Zaraza este descrisă ca fiind o prostituată de lux, deosebit de frumoasă, extrem de elegantă, care s-a îndrăgostit nebuneşte de Cristian Vasile, ascultîndu-l în celebrul local al vremii, de pe Şelari, Vulpea Roşie.
Şi din nou ne revine în minte întrebarea: de ce Anna a ales tocmai acest personaj pentru a da nume unei posibile colecţii de vestimentaţie create de ea? Cunoscătorii, cu siguranţă, au intuit deja.
Misterul transmis de legendă, iubirile fulminante, aducătoare de drame, parfumul epocii din perioada Micului Paris, apoi luxul, lumea bună a Bucureştiului interbelic, moda, rafinamentul vestimentar importat din Parisul celor care, bogaţi fiind, simulau sau chiar urmau studii, apoi lumea obscură a proxeneţilor şi interlopilor, şi atunci prezenţi într-un Bucureşti şi într-o ţară coruptă şi coruptibilă, lumea îmbogăţiţilor, a celor care controlau lumea spectacolului, a teatrelor, a restaurantelor de lux, au fost suficiente argumente pentru un artist de talia Annei să aleagă.
Şi a ales exact ce se potrivea cel mai bine.

Cu siguranţă, prezenţa minusculului clip este doar o încercare, o tentativă de validare a interesului, un test. Pentru că, trebuie să ştim, Anna nu riscă, nu improvizează atunci cînd este vorba de arta sa.
Anna testează, experimentează, apoi validează şi, dacă demersul ei artistic primeşte confirmări, expune. Dar niciodată nu ne arată totul. Întotdeauna Anna are rezerve pentru a ne surprinde, pentru a ne lăsa să credem că ceea ce vedem nu este totul. Şi de fiecare dată reuşeşte.

Şi, pentru a întregi interculturalitatea şi nevoia de confluenţe a artistei, Anna a apelat şi la muzică. Creaţiile sale, laboratorul creaţiei, sînt inundate, de fiecare dată, de muzică.
Din destăinuirile Domniei-Sale, pe care le fac publice, iertare, fără acordul său, am aflat că Vitas, celebrul tînăr rus cu o voce astăzi unică este prezent, mai tot timpul, prin muzica sa, în atelierul artistei.
La prima vernisare de la Galeria Brîncuşi, care se petrecea tocmai după concertul bucureştean al lui Vitas, scrisesem că între pictura Annei şi muzica lui Vitas se realizează acea confluenţă care luminează, induce semnificaţii, bucură, uimeşte.
Şi iată, fără a şti, am aflat după doi ani că Anna îl ascultă şi-l iubeşte pe Vitas.
Nu am fost deloc surprinşi cînd am aflat că şi maestrul, genialul Gheorghe Zamfir, este pasiunea, este fundalul, este acel ceva care generează, care stimulează, care susţine, dar şi sufocă prin miracol arta Annei. Şi ea, se pare, şi-a asumat acest risc, mai ales că, prin mijlocirea noastră, s-a perfectat înţelegerea ca la următorul vernisaj din USA Gheorghe Zamfir şi muzica sa să fie prezente.

Încercarea, cu resursele noastre modeste, de a da explicaţii şi de a induce nevoia de confluenţe culturale, aşa cum, cu exact 40 de ani în urmă, Petru Comarnescu ne vorbea despre confluenţele artei universale, se datorează, sau mai exact este meritul, ca întotdeauna, al marilor artişti, genialilor, din stirpea cărora, din ce în ce mai puţini, se trage şi inteligenta artistă.