Dorin Tudoran intră în războiul Blandiana-Dinescu-Liiceanu: Kilometrul Zero

 

Timp de zece ani, motto-ul pe care l-am folosit pentru blogul Certocrația a fost: “În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întâmplă niciodată ce trebuie.“ Unele întâmplări polemice, sângeros-interesante, ale zile îmi dau dreptate.

Se lipesc – cu talent după puteri – etichete. Se spun vorbe de toate felurile. Se înoată în mări de cuvinte spumoase, dar nu se spune nimic despre kilometrul zero. În cazul zilei, iată-l:

“Sosise la Bucureşti, pentru mai puţin de 24 de ore, ministrul de externe francez Roland Dumas şi prima întâlnire programată a fost cu câţiva opozanţi cunoscuţi ai vechiului regim. Au fost invitaţi Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi eu.” (Ana Blandiana, Soră lume, Editura Humanitas, 2020)

Doar doi dintre invitați erau “opozanți cunoscuți ai vechiului regim”. Și Ana Blandiana nu era unul dintre ei. Scriitoare remarcabilă, Ana Blandiana a devenit opozantă a vechiului regim abia după ce acesta se prăbușise.

Contribuția postcomunistă a poetei întru neuitarea victimelor comunismului și a rezistenței – Muzeul de la Sighet, administrat de Fundația Academia Civică și altele – este demnă de tot respectul și nu are nevoie de a fi echivalată fraudulos cu opoziția față de vechiul regim.

Cine a făcut-o “cunoscută” pe “opozanta” Ana Blandiana, după căderea vechiului regim?

Noile regimuri ale mistificărilor naționale cu extinderi internaționale. Numai că în cartea publicată la Humanitas, Ana Blandiana face un pas periculos alăturându-se mistificatorilor: își atribuie de una singură o ipostază pe care nu a cunoscut-o – cunoscută opozantă a vechiului regim.

Rezistența prin cultură a mai fost cum a mai fost – pentru mulți, rezistență numai prin cultură – dar rezistența prin motanul Arpagic a devenit în postcomunism de un eroism ridicol-epopeic. Despre celelalte câteva poezii, cu adevărat remarcabile, care au stârnit o temporară încruntare a fostului regim la adresa Anei Blandiana, se pare că poeta a vorbit cândva cu sinceritate.

Înțeleg că într-un episod din Dreptul la adevăr, ciclu realizat de TVR, Ana Blandiana mărturisea că poeziile respective apăruseră dintr-o întâmplare și nu din cine știe ce dorință de protest sau conspirație anticeaușistă. De altfel, supărarea oficială a trecut repede și s-a încheiat cu un masiv volum al poetei publicat în colecția Biblioteca pentru toți.

Deși nu a găsit puterea să devină opozantă a vechiului regim, Ana Blandiana a fost un om demn de respect în acea perioadă. Poeta și-ar fi făcut un mare bine dacă în anii postcomunismului ar fi refuzat public merite ce i s-au atribuit fără motiv. Și pentru asta nu ar fi avut nevoie de puterea pe care nu a găsit-o spre a fi opozantă a vechiului regim.

Într-o expoziție organizată la Cotroceni în 2019 – Rezistenții. Amintire și recunoștință – despre Ana Blandiana se puteau citi lucruri cutremurătoare, dar care nu s-au întâmplat niciodată: “Ana Blandiana decidea să protesteze public față de nerespectarea drepturilor omului de către regimul comunist.”/…/ “Ana Blandiana a continuat să dea interviuri unor publicații străine și postului de radio Europa liberă unde a vorbit despre situația extrem de grea din România.” Aiuritor.

În 2018, Ana Blandiana era invitata Târgului de Carte de la Bogotá, Columbia. O prezentare a poetei vorbea despre Ana Blandiana ca despre un Havel al României. La un festival de literatură desfășurat la Copenhaga se vorbea despre Simbolul disidenței în România – Ana Blandiana. În Spania, mistificării Blandiana – un Havel al României i se adăuga încă una: Blandiana – o Ana Ahmatova a României. Ș.a.m.d.

Un caz asemănător este cel al redutabilei prozatoare Gabriela Adameșteanu. În aprilie 2013, André Clavel semnează în L’Express un portret al autoarei intitulat, márquezian, L’Amour au temps de la Securitate. Din recomandarea revistei aflată deasupra textului lui Clavel, cititorul află că prozatoarea a fost “portdrapelul disidenței românești”!?!

Disidență, opoziție și rezistență au devenit cuvinte-umbrelă atât de încăpătoare, încât sub protecția lor își găsesc loc și asemenea mistificări.

Când excelenta editoare Georgeta Dimisianu era dată afară de poliția de partid de la Editura Cartea Românească pentru felul în care apăra cărțile ”cu probleme” și pentru legăturile pe față cu oameni intrați în opoziție/disidență, printr-o surprinzătoare, pentru mine, solidaritate câțiva potențiali înlocuitori au evitat să accepte postul rămas liber prin înlăturarea Georgetei Dimisianu, unul sau doi dintre ei nevând în acel moment un loc de muncă.

Cea care a acceptat cu entuziasm postul, deși avea unul echivalent la o altă editură, a fost ”portdrapelul disidenței românești”. Nicio mirare, căci ”portdrapelul” refuza să semneze până și unele din cele mai plăpânde scrisori de nemulțumire/protest semnate de alți scriitori.

Până când nu vom avea tăria să ne întoarcem la kilometrul zero, efectul tuturor dezbaterilor sau polemicilor va fi, în cel mai bun caz, zero. În cazul de față, kilometrul zero trebuie căutat pornind de la niște întrebări.

Cine a băgat sub nasul lui Roland Dumas o listă de patru invitați dintre care doar doi erau ”cunoscuți opozanți ai vechiului regim”, în vreme ce ceilalți doi erau o poetă remarcabilă și un actor minunat? Cine continuă să intoxice mijloacele de informare în masă – străine și autohtone – cu mistificări de proporții?

Resetarea kilometrului zero, dacă mai e cumva posibilă, este un efort care ar trebui inițiat tocmai de beneficiarii și beneficiarele unor mitologii frauduloase. Altfel, vom continua să citim, din când în când, pamflete – unele excepționale, altele foarte bune, cele mai multe între mediocre și slăbuțe. Toate inutile după zece minute de la citirea lor. Războaie de futilitate publică.

Dorin Tudoran