Geta Sandu ne povesteşte, din Roma, cum au trăit italienii victoria fotbalistică

Buni zori, maestre! Astăzi despre fotbal. Italia cu bucuria invingerii, Anglia cu acel gust amar lăsat de înfrângere. Contează învingătorul, contează însă și că ai participat chiar dacă ai pierdut.

Anglia a pierdut de două ori. La scorul final când fluierul anunță câștigătorul și în fața lumii întregi pentru gestul nesportiv de a nu accepta medalia. Primind-o și apoi imediat înlăturând-o de la gât e un gest nesportiv. Să fii bun sportiv înseamnă să-ți și recunoști înfrângerea, din care poți învața, care te poate ambiționa.

„Guarda mamma”…. cu puterea bucuriei imense arătând medalia primită către o lume întreagă în care în fața unui televizor mama îl privea mândră de reușită , tipa din toată puterea bucuriei lui fotbalistul italian Florenzi. Am rămas uimită și vroiam ca strigatul acela să nu se mai sfârșească…. Pentru mama lui, în primul rand. Urla pentru mama lui, ce poate să fie mai frumos, mulțumind mamei că există. Pentru mama, pentru Italia lui….

„Guarda mamma”! În general italienii sunt persoane care nu se dau bătuți cu una cu doua. Și în viață ei sunt tot pe un teren de sport. Au adversar, au tribună, au obiectiv de rezolvat. Au meritat medalia că au crezut în ei. Au meritat-o pentru suporterii lor unici în lume, de la cel mai bătrân la cel mai mic. Trăiesc fiecare moment.

Străzile în timpul meciului sunt precum tribunele. Nu e nevoie sa vezi partida în fața televizorului, simți și știi rezultatul după urlete. Ferestre luminate, geamuri deschise, balcoane încărcate de steaguri. Trec de la tristețe la extaz. Au cantat din nou în istoria fotbalului cum au știut ei mai bine și tactic, dar și cu un gram de noroc. Nu au pierdut ocazia de a învinge. De asta, azi vorbim de fotbal colorat în cele trei culori ale azurilor… Rosu, alb și verde.

În fotbalul European a învins de data asta Pizza Margherita!