ACADEMICIANUL IOAN-AUREL POP, ISTORIC, DOCTOR ÎN ISTORIE, PREŞEDINTE AL ACADEMIEI ROMÂNE: ROMÂNII AR VREA SĂ VADĂ ÎN LIDERII LOR CUMULAREA CELOR MAI ÎNALTE CALITĂȚI ALE POPORULUI NOSTRU, NU INDIVIZI DE STRÂNSURĂ, COCOȚAȚI PENTRU AVANTAJE PERSONALE, AGRAMAȚI, AROGANȚI, CORUPȚI, CU DIPLOME FALSE

Armata, Academia Română şi Biserica ocupă primele locuri în topul încrederii românilor, potrivit „Barometrului Vieţii Religioase” – decembrie 2021 (ediţia a II-a a acestui barometru), lansat de Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu” şi Centrul de Cercetări Sociologice LARICS. Parlamentul, Guvernul şi partidele politice au fost aşezate, în acelaşi top al încrederii, pe ultimele locuri. Pornind de la această „cronică” a momentului, am considerat de interes pentru cititorii noştri să adresăm câteva întrebări domnului academician Ioan-Aurel POP, istoric, doctor în istorie, preşedinte al Academiei Române, cunoscut şi apreciat pentru punctele de vedere exprimate, în scris şi în spaţiul public, pe teme de maximă actualitate şi îi mulţumesc, cu toată deferenţa, pentru întreaga deschidere şi neîntârziere cu care a răspuns acestui demers jurnalistic.

Interviu realizat de Luiza Rădulescu Pintilie

– Distinse domnule academician, potrivit unui recent sondaj, Academia Română – instituția pe care o conduceți și care este, de peste 150 de ani, cel mai înalt for științific și cultural al țării – a fost așezată pe un onorant loc în topul încrederii românilor, alături de Armată și Biserică. Cum interpretați o asemenea poziționare din perspectiva misiunii și a obiectivelor pe care considerați că le are Academia Română într-un an precum cel în care ne aflăm?

Distribuie prietenilor

– Această plasare onorabilă a Academiei Române în topul încrederii publicului român este firească, pe de o parte și surprinzătoare, pe de altă parte. Dacă se ține seama de istoria de 156 de ani pe care o are Academia în spate, de marile împliniri ale instituției de la 1866 încoace, de rolul Academiei în făurirea unității naționale și în fortificarea identității românilor, de reușitele sale în consacrarea valorilor intelectuale cele mai prestigioase și în cercetarea și creația de vârf din domeniile cele mai variate ale științei, culturii, artei, atunci situarea Academiei Române între instituțiile cele mai prețuite de români era și este de așteptat. Totuși, azi ne situăm într-o lume foarte diferită de momentul istoric în care Academia și-a fixat obiectivele strategice (apărarea și normarea limbii române, alcătuirea dicționarelor limbii și literaturii române, cercetarea istoriei naționale, a etnografiei etc.), o lume diferită chiar în raport cu ceea ce se petrecea cu vreo câteva decenii în urmă. Suntem în plină perioadă a contestărilor, a „corectitudinii politice”, a „culturii anulate”, a progresismului și neomarxismului. În Europa și în lume sunt puși la zid nu doar mari creatori de valori spirituale, de talia lui Dante, Cervantes sau Shakespeare, ci se află în plin proces de negare și academismul în general, erudiția, acribia, tradiția, specificul național. Faptul că, totuși, pentru români, Academia se bucură de încredere ne dă oarecare speranță. Înseamnă că fenomenul spălării creierelor, că propaganda aceasta numită de unii post-modernă, că tot efortul de deconstructivism, de inducere a marasmului, de promovare a falselor valori și a unor idoli artificiali nu au dus deocamdată – cel puțin printre români – la rezultatele dorite de promotorii lor. Asta nu înseamnă, însă, că nu se lucrează în continuare foarte serios la compromiterea acestor instituții de durabilitate și de prestigiu, între care și Academia Română. De aceea, menirea instituției noastre este să vegheze, să lupte pentru rolul și statutul ei în societate, să demonstreze în fiecare clipă că merită această încredere, să-și îndeplinească foarte bine menirea sa istorică.

– Vă rog să acceptați să mai rămânem în această zonă a dialogului. Ați spus, într-una dintre declarațiile domniei voastre apreciate și bine primite de cei care vă urmăresc – și printre ei sunt și cititori ai publicației noastre -, astfel: „Eu cred că azi ne amăgim crezând că oricine poate conduce țara fără Dumnezeu și fără carte”. Nemulțumirile, tensiunile, protestele deja înregistrate de la începutul acestui an (inclusiv în lumea școlii, a bisericii, a armatei, dar și în multe alte domenii) și cele care se anunță par a confirma că mulți dintre cei care ne conduc sunt și fără Dumnezeu și fără carte. Fără a fi, din păcate, o noutate și fără a încerca să generalizăm prin această întrebare. Privind, din nou, de la înălțimea celui mai înalt for academic al țării, ce credeți că ne rămâne de făcut?

– Poporul acesta român și țara numită România (sau, ca odinioară, mai frumos, Țara Românească) nu s-au născut din nimic și nu au putut dăinui până astăzi în afara unor principii, a unor valori, a unor idealuri. Creștinismul a însoțit toată istoria românilor, pentru că el s-a sădit încă în rândul strămoșilor românilor, în urmă cu aproape două milenii, când cuvântul Domnului se răspândea din om în om, în limba latină. Toate momentele grele din această istorie au fost depășite prin credința noastră creștină, prin rugăciunile fierbinți către Dumnezeu, prin revenirea la cuviință, cumpătare, smerenie, prin clădirea unor biserici ca prinos de recunoștință, deopotrivă pentru victorii și pentru înfrângeri, pentru iertarea păcatelor multe și grele, dar și pentru câștigarea forței de a merge înainte. Regimurile care au tins să minimalizeze ori să nege credința nu s-au altoit pe ființa românilor și au sfârșit jalnic. Evident, sunt popoare care au alte credințe decât românii și ele trebuie să aibă toată libertatea să creadă cum vor ele. Credința creștină a românilor nu se opune altor credințe, nu le neagă și nu le condamnă. Dar popor fără credință nu există, iar dacă există nu poate viețui timp îndelungat așa. Pentru o persoană, credința este un aspect intim, dar pentru popoare, credința are forme de manifestare colective, mobilizatoare în timpuri de restriște, necesare în cadrul ceremoniilor și al încercărilor grele. Creștinismul ne-a fortificat mereu identitatea de grup și ne-a conservat ființa etnică.
În ceea ce privește cartea, constatăm că, începând cu o anumită etapă a Epocii Moderne (mai exact de pe la 1700 încoace, odată cu Secolul Luminilor), propășirea românilor s-a făcut prin educație, prin alfabetizare, prin știință, prin învățătură. Participarea organizată a românilor la sistemul de educație, la școala publică le-a asigurat acestora un nivel potrivit de adecvare la progresele societății, încât societatea românească a putut prospera, în ritmul ei, alături de alte societăți. Secretul reușitei în viață nu au mai fost, de la un timp, averea personală, bogăția, titlul de noblețe sau moștenirea, ci a fost meritul bazat pe calitățile personale cultivate prin educație. Când s-a construit și când a progresat, Țara Românească a avut lideri care întruchipau aceste idei și idealuri ale poporului român, lideri care erau creștini și educați. Dar educați nu oricum, ci la nivelul cel mai înalt. Ca să poți conduce un popor, trebuie să beneficiezi de încrederea acelui popor, iar încrederea se câștigă prin dovada că ai cele mai înalte calități. Un om care nu a realizat nimic, care nu s-a validat prin nimic în ochii comunității, nu are cum să fie conducător, chiar dacă este numit în funcții înalte. De aceea spuneam că, în etapa actuală, fără credință și fără carte, nu se poate câștiga încrederea românilor pentru validarea cuiva ca lider. Cine știe ce va aduce viitorul digitalizat și robotizat? Deocamdată, însă, românii ar vrea să vadă în liderii lor cumularea celor mai înalte calități ale poporului nostru, nu indivizi de strânsură, cocoțați pentru avantaje personale, agramați, aroganți, corupți, cu diplome false. Pe aceștia nu-i urmează nimeni și, în consecință, ei nu-și pot îndeplini menirea de conducători, fapt pentru care comunitatea se simte frustrată și mânată pe căi rătăcite.

– Și ca să întregim cumva cercul, fiindcă am invocat în prima întrebare Armata, cea în care românii susțin că au cea mai mare încredere, îmi îngădui să îl întreb pe istoricul care sunteți unde se regăsește Armata țării în propriul top?
– Românii nu au fost, de-a lungul istoriei lor, un popor eminamente războinic, dar au fost obligați să dezvolte un sistem de apărare încă de la începuturile existenței lor și chiar să atace câteodată, la nevoie. Ideea că românii nu au fost un neam agresiv este corectă, în esență, dar asta nu înseamnă că au dus numai războaie de apărare. După perioada de apogeu a suzeranității otomane și jugularea armatei proprii, Țările Române și apoi România, începând cu secolul al XIX-lea, și-au refăcut armata și au transformat-o în armată națională. Toate victoriile noastre importante, legate de unitatea politică și de independența absolută a țării, de păstrarea integrității statale, de menținerea ființei naționale, s-au realizat prin luptă armată. În mintea românilor, treptat, și-a făcut loc convingerea că armata a fost și este garantul statului, al fruntariilor, al siguranței cetățenilor. Convingerea publică este un fapt de conștiință colectivă, iar aceasta, la nevoie, devine o forță de neînvins. Firește, rolul armatei române s-a schimbat între timp, dar nu în așa măsură încât să-i modifice complet esența. Încă mai avem unități militare cu titulaturi tradiționale, ofițeri cu uniforme strălucitoare, grade militare cu nume vechi, ceremonii cu tehnică militară performantă, suntem membri NATO. Toate acestea sunt elemente exterioare importante pentru menținerea în mentalitatea colectivă a locului de frunte acordat armatei. Și pentru mine este importantă armata, deși pacifiștii vor să ne convingă că ea nu mai are rost, dar pe prim plan eu așez școala (educația), sănătatea (fizică și psihică), credința. Armata noastră nu ar mai avea rost numai în cazul în care s-ar desființa toate armatele lumii concomitent, ceea ce, deocamdată, este o utopie.

– Sunteți deopotrivă profesor. Și vă mărturisesc că eu împărtășesc atitudinea și filosofia de viață potrivit căreia cetățenii japonezi sunt singurii care nu au obligația de a se înclina în fața împăratului, considerându-se că fără dascăli nu ar fi împărați. Din punctul domniei voastre de vedere, cum s-ar cuveni să ne raportăm la corpul profesoral românesc, cel despre care în ultima vreme au ajuns în atenția publică mai ales vulnerabilitățile legate de desfășurarea necorespunzătoare a învățământului online, refuzul testării elevilor, “păcatul” cadourilor, scene de agresivitate și violență, nemulțumiri salariale și amenințări cu proteste…

– Vă spuneam mai sus cât de mult prețuiesc școala și nu contenesc să repet că, într-o societate sănătoasă, în care nu există grija zilei de mâine și nici numai idealuri pur materiale, educația trebuie să fie principala preocupare a diriguitorilor. Iar educația, de câteva milenii încoace, se face cu dascăli, adică se face cu modele de viață pline de experiență, de învățături acumulate anevoios ca să le poată apoi împărtăși elevilor, discipolilor. Orice copil, elev, student are nevoie de modele, caută exemple, se uită după ființa perfectă pe care ar vrea s-o imite, s-o egaleze sau măcar să-i semene cât de cât. Țara a mers bine câtă vreme cei mai buni fii ai ei s-au făcut profesori ori, într-o etapă a vieții lor, au fost și profesori. Numai din profesori buni pot ieși absolvenți buni. Învățământul public, ca să funcționeze bine, a avut întotdeauna nevoie de reguli, de regulamente, de ordine și de disciplină. A fost un timp în care s-a practicat disciplina bățului, a pedepselor corporale; a urmat o disciplină a rigorii aproape cazone, cu internate severe, cu ore de sculare matinale, cu exerciții fizice dificile, cu lecții milităroase etc. Azi, situația este complet schimbată și, în principiu, este bine că s-a renunțat la toate acele excese. Chestiunea care se pune stringent este, însă, a echilibrului. Până unde mergem cu relaxarea, cu renunțarea la reguli, cu respingerea disciplinei școlare? Fără echilibru, se ajunge la degradarea școlii, la violență față de elevi și între elevi, la cadouri, dar și la dascăli agresați etc. Pe de altă parte, implicarea elevilor în alcătuirea planurilor de învățământ, a programelor școlare, a structurii disciplinelor și conținutului manualelor sau dictatura părinților asupra profesorilor nu fac decât să afunde și mai mult în marasm școala. Statutul de dascăl se diminuează permanent, dispar treptat vocația și sensul misiunii împlinite, se frâng acele legături de suflet între magiștri și discipolii lor, ceea ce transformă educația într-o formă fără fond. Iar distrugerea școlii înseamnă moartea unei națiuni, a unei civilizații.

– Îmi îngădui să vă rog să acceptați să trecem și de cealaltă parte a catedrei – România se situează pe locuri de întâietate în ceea ce privește analfabetismul funcțional, dar în același timp trimite elevi de geniu în mari universități ale lumii și cucerește aurul olimpiadelor internaționale. Nu e un paradox?!

– Evident că este un paradox, dar lumea este formată și din paradoxuri. Paradoxul despre care vorbim aici ține de apetitul nostru, al românilor, pentru extreme. Calea de mijloc pare să le fie străină românilor. Suntem capabili să-i descoperim pe cei mai buni elevi, să-i grupăm în licee de elită, să-i pregătim la nivelul cel mai înalt, să-i afirmăm la olimpiadele naționale și internaționale, să-i trimitem la cele mai bune universități (de unde nu se mai întorc acasă), dar nu mai suntem în stare să ne trimitem toți copiii la școală (deși legea stabilește că învățământul de zece clase este obligatoriu) și nici să eradicăm abandonul școlar. Astfel, înainte de a avea analfabetism funcțional, noi avem un grav analfabetism real, propriu-zis, adică avem localități în care, din moment ce 20-30% dintre copii nu merg deloc la școală, mulți nu mai cunosc literele și cifrele, nu mai pot citi un text. Până la înțelegerea textelor mai este cale lungă. Firește că lucrurile s-ar putea remedia prin implicarea serioasă a autorităților locale. Conform legii, primăriile au acum un rol important în organizarea și administrarea școlilor de pe raza lor de activitate. Primarii și consiliile locale au în mâinile lor pârghiile necesare pentru școlarizarea tuturor copiilor și, dacă nu le au, le pot obține prin adaptarea și modificarea legislației. Ca să eliminăm analfabetismul, trebuie să ne asigurăm că elevii vin la școală, apoi să creștem calitatea actului de predare-învățare, să-i stimulăm și responsabilizăm pe dascăli etc.

Continuarea interviului, pe ziarulprahova.ro