Despre neplăceri avantajoase, datorii morale și profesionale, cenzură și riscurile unui intelectual sub dictatură

Episodul opt al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu revine cu o continuare a dialogului din episodul anterior, un dialog remarcabil cu academicianul și istoricul Răzvan Theodorescu – vicepreședintele Academiei Române și fostul ministru al Culturii și Cultelor de la începutul anilor 2000. Răzvan Theodorescu este autorul unor lucrări importante privind Evul Mediu și istoria artei, dintre care amintim: Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800), Românii și Balcanicii în Civilizația sud-est europeană sau Un mileniu de artă la gurile Dunării (400-1400). Răzvan Theodorescu este totodată și autorul tezei mentalității tranzacționale românești, despre care ne va vorbi mai detaliat în cadrul acestui dialog. Despre calitățile și defectele poporului român, despre intelectualitatea țărănească și instruirea țăranului român, despre marile victorii morale ale românilor, precum și despre înfrângerile acestora vom afla mai multe de la academicianul Răzvan Theodorescu, într-un dialog antrenant cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu.

Trei ierarhi, între Iliescu și Mitterand

Ionuț Vulpescu: – Domnule profesor, am evocat în prima parte a dialogului nostru câteva episoade din biografia dumneavoastră, mai ales acela extrem de neplăcut al exmatriculării din Facultatea de Istorie, din 1959.

Răzvan Theodorescu: – Neplăcut, dar atenție! Dumnezeu a rânduit bine lucrurile. Dacă nu mă dădeau afară în 1959 – eu pun mereu partea bună a lucrurilor în față – aș fi terminat în 1960, când exista ceea ce generație dumitale nu poate să înțeleagă, iar cei care ne ascultă cu atât mai puțin: nota socială. Se dădea o notă în funcție de activitatea politică a studentului. La mine era 0, din punctul de vedere al viziunii comuniste a epocii. Am terminat trei ani mai târziu și toate aceste lucruri dispăruseră.

I.V. – V-ați temut atunci că represaliile vor fi mai aspre decât această exmatriculare? V-ați gândit la asta?

R. T. – Da, m-am gândit. Putea să meargă chiar spre închisoare. După multă vreme, cel care a condus ședința mea de exmatriculare, care era un activist, a mărturisit unor persoane că dosarul meu a ajuns la conducătorul Organizației de Studenți Comuniști. Un anume Ion Iliescu. Asta nu s-a întâmplat numai cu dosarul meu. S-a întâmplat cu dosarul mai multor studenți din Universitate. Și asupra tuturor, tânărul comunist, Ion Iliescu, a avut opinia pe care a avut-o și care ne-a salvat de pușcărie. Spun acest lucru ca să se înțeleagă odată pentru totdeauna de ce până la adânci bătrâneți am rămas recunoscător tânărului comunist din 1959.

I. V. – Știu că vă mai leagă un episod de președintele Iliescu, atunci când ați publicat, în anii ʼ80, Piatra Trei ierarhilor.

R. T. – Da. Era o perioadă de interdicție generală a oricărei imagini de biserică, cruce și așa mai departe. Eu făcusem un text care acompania o seamă de fotografii remarcabile ale lui Ioan Oprea, în alb și negru, cu Biserica „Trei Ierarhi”. Era un pretext pentru a evoca barocul românesc, fastul și așa mai departe. M-am trezit cu lucrarea blocată. Ea era deja tipărită și atunci cel care era prim-secretar la Iași, Ion Iliescu, a luat pe răspunderea sa întreg tirajul. Partea cea mai drăguță este că, în 1991, cred, primăvara, a venit François Mitterrand în vizită. Și Ion Iliescu i-a dus pe François Mitterrand și pe doamna Mitterrand la Iași. Doamna Mitterrand a vrut să vadă neapărat această bijuterie. Dar pare-se că o ploaie îngrozitoare a împiedicat orice drum acolo. S-au întors la București. Seara era o recepție la Cotroceni, dată de președinte, care, la un moment dat, a venit langă mine și mi-a spus: „Domnule profesor, țin eu minte ceva despre o carte cu Trei ierarhi. Nu mai ai un exemplar să îl dăm doamnei Mitterrand?” Eu aveam trei exemplare acasă, așa că am trimis șoferul și mi-a adus unul. Iar după câteva săptămâni am primit o scrisoare de la familia Mitterrand, care evoca splendorile României și monumentele.

„Nebunul de Theodorescu e în stare s-o facă, lăsați-l!”

I. V. – Cu adevărat cărțile au istoria lor. Ați mai avut probleme cu cenzura și cu prilejul altor apariții ale dumnevoastră?

R. T. – Am avut serioase probleme cu lucrarea mea, Civilizația românilor între medieval și modern. Era o carte fundamentală a mea, pentru că stabileam o nouă periodizare a culturii românești vechi. Asta era în 1987. Între timp, în 1977, eu scrisesem o scrisoare autorităților, după demolarea Bisericii Enei. A fost un protest foarte direct și foarte politicos, dar și o atragere a atenției că s-ar putea să urmeze lucruri similare. În anii ʼ80, a apărut situația de la Văcărești, demolarea celui mai mare ansamblu monastic din Sud-Estul Europei. Și atunci, împreună cu venerabilul Grigore Ionescu, profesor al atâtor generații de arhitecți, cu regretatul meu coleg, Dinu Giurescu, toți trei am redactat o scrisoare de protest. Mai târziu, s-au raliat acestei scrisori și Vasile Drăguț, Virgil Cândea, Aurelian Trișcu, Radu Popa – îi amintesc pe toți, deși ei nu mai există, și sunt dator să fac acest lucru pentru memoria lor. În momentul în care Civilizația românilor trebuia să apară – bineînțeles că mă refeream și la Văcărești – mi s-a cerut să scot și imaginile și textul. Am refuzat. Vicepreședinte al Consiliului Culturii era un anume Mihai Dulea. Și am comunicat că, în cazul în care nu sunt lăsat cu acest text, adun corespondenții străini de presă și fac o declarație. Mi s-a spus că rezultatul a fost, în discuțiile din cadrul partidului: „Nebunul de Theodorescu e în stare s-o facă, lăsați-l! Dar o și publicați foarte repede!” Și a fost publicată în 48 de ore. Nu are indice, tocmai din acest motiv. E o lucrare foarte importantă, nu o zic doar eu, o zic și alții, dar fără indice, ceea ce o face șchioapă, din cauza acestor aventuri. Ca urmare, am avut tot timpul, după acest moment, câte o „codiță” în spate, ca să vadă cu cine mă văd, cum mă văd etc. Și, sunt dator să o spun, între timp primisem o scrisoare de la Chicago. Când am deschis scrisoarea, am văzut antetul Universității din Chicago și semnătura lui Mircea Eliade. Mircea Eliade mi-a scris o scrisoare, primind teza mea de doctorat „Bizanț, Balcani, Occident”, pe care o și citează în „Istoria religiilor”. Aveam o invitație pentru SUA și ofițerul care răspundea de mine, un om absolut remarcabil, a ținut să îmi spună, prevenindu-mă că dacă vorbesc în legătură cu acest lucru îi periclitez situația – obișnuindu-se cu felul meu de a fi, care era acela: „Aveți ceva de declarat?”, „Da, am ceva de declarat.”, că aveam ceva de declarat întotdeauna, deși nu știam că sunt foarte original – că, din păcate, Cabinetul 2 e cel care se ocupă de cultură. Ofițerul respectiv mi-a spus că s-ar putea ca, la întoarcerea din SUA, să am unele neplăceri la graniță și să nu pot intra în țară. Știam că se întâmplase ceva de acest fel cu Mihai Botez. I-am mulțumit, am anunțat Academia că nu pot să plec și nu am plecat. După Revoluție, mi-am găsit viza tăiată în pașaport. Eram deja președintele Radioteleviziunii și l-am întrebat pe profesorul Măgureanu despre un om care avea numele le nom de guerre – cum se mai numește, care ar avea cam atâția ani, dacă este la ei. M-a întrebat: „– Dar de ce, s-a întâmplat ceva?”, „– Doar vreau să știu.” După jumătate de oră, mi-a spus: „– Da, este la noi, la SRI.” De abia se înființase. L-am rugat să mi-l trimită și mi l-a trimis. Omul era livid, nu știa ce se întâmplă. I-am strâns mâna și chiar l-am îmbrățișat. Îmi făcuse un serviciu imens, cu un curaj foarte mare. V-am spus acest episod pentru că este un episod nu numai de biografie, ci de atmosferă generală a acelei epoci.

I. V. – Epoca în care ați scris acele scrisori, în care ați protestat față de dărâmarea Bisericii Enei, a ansamblului Văcărești, a fost epoca în care acestea au fost rostite la Europa liberă și au avut un ecou important.

R. T. – Da, dar nu au influențat autoritățile de la noi. După mine a fost o bătălie pierdută. A fost câștigată o singură chestie. La un moment dat, s-a pus problema dărâmării lui Mihai Vodă, care era în locul unde erau Arhivele Statului. Țin minte și acum, era o zi de Unire a Principatelor, un 24 ianuarie 1984-1985. Și atunci, noi cei trei, inițiali, apoi și cei care s-au mai adăugat, am făcut o scrisoare de salvare a lui Mihai Vodă și, pentru că între timp apăruse metoda translării monumentelor – cum se făcuse la Schitul Maicilor, de către inginerul Iordăchescu – am sugerat în scrisoare eventuala translare. Am spus „salvare pe loc” sau, în cel mai rău caz, „translare”. Am mizat atunci pe nebunia demiurgică a conducătorilor. Le plăcea să se joace cu oamenii, cu monumentele, cu bulevardele, să le mute, să le schimbe, și am avut câștig de cauză. Mihai Vodă a fost mutat. Și țin minte și acum, era o lume întreagă adunată, de ingineri, de arhitecți. Eu, care în probleme tehnice nu mă pricepeam, eram și eu acolo împreună cu însoțitorul meu. Și cel care mi-a dat explicații în legătură cu pompele, cu ridicarea era directorul Editurii Tehnice, Ion Iliescu, care avea și el „codițele” lui, bineînțeles, și care se recunosc în fotografie, asta e culmea!

Artă și politică

I. V. – Ce rol are arta în construcția rezistenței politice?

R. T. – Artele vizuale au avut un mare rol. Erau o formulă de sugerare a unor tradiții creștine, ortodoxe. Îmi amintesc deschiderea la Dalles, pe care am făcut-o, a expoziției lui Marin Gherasim, care era cu sculpturi purtând nume citite ca într-o litanie, ca la un parastas. După aceea, a fost expoziția absolut grandioasă a lui Ștefan Râmniceanu, la Curtea Veche, în ʼ88, „Amintirea lui Brâncoveanu”. Erau lucruri pline de roșu și de aur în ruinele Curții Vechi din București. A transportat niște clopote care traversau Bucureștiul în niște trailere și milițienii făceau loc pentru acest transport de clopote ortodoxe. Era o sugestie permanentă a rădăcinilor noastre și a unei libertăți de expresie care era dobândită. În ʼ88, Ceaușescu a interzis să fie celebrată urcarea pe tron a lui Brâncoveanu. Eu eram foarte legat de epoca brâncovenească.
Începuturile mele le-am făcut la Târgoviște, la Curtea Domnească, descoperind un foișor brâncovenesc, printre altele. De ce? I s-a spus lui Ceaușescu că toată familia a fost decapitată. Mă rog, ce să spună? Am încercat să facem o sesiune la Academie. Ni s-a interzis de la centrul universitar. Am făcut totuși la Institutul de Istorie a Artei o dezbatere despre arta brâncovenească. Și m-a invitat, pe de-o parte, Epitropia Așezămintelor Brâncovenești, la Biserica Brâncovenilor, să rostesc un cuvânt. După slujbă, am rostit cuvântul, numai că am văzut deodată cum tot fundul bisericii era străjuit de vreo 20 de persoanje, toate cu mantale, aproape cu uniforme, au venit să asculte ce se spune. Au trecut câteva zile, am fost invitat de Ștefan Râmniceanu să îi deschid expoziția. Era multă lume, expoziția fiind o provocare. Din nou – nu pot să spun că erau aceiași care fuseseră și la Biserică – dar din nou mantale, eram încercuiți într-un fel de niște „iubitori” de artă, care veniseră să ne asculte. Era o perioadă în care aproape că ne plăcea să provocăm. Îmi amintesc cu nostalgie de acest moment. Sigur, putea să se termine foarte rău. Au venit evenimentele și în momentul în care, în studioul 4, în ziua de 22 decembrie – chelia mea era pașaport, toată lumea mă recunoștea – am fost invitat să vorbesc, despre asta am vorbit, despre patrimoniu. Și vorbind despre patrimoniul care trebuie salvat, când am ieșit din studio, un general a venit la mine – habar nu aveam cine era – și mi-a spus: „Ați vorbit de patrimoniu. Patrimoniul din Casa Ceaușescu este vandalizat. Duceți-vă acolo!”

I. V. – Zece ani mai târziu ați devenit ministrul Culturii și ați putut să vă ocupați de patrimoniu. Ați studiat istoria. Vă place cum se predă astăzi istoria?

R. T. – Mărturisesc că nu. Pentru că se predă o istorie în funcție de felul în care profesorul respectiv are sau nu niște afinități politice. Totul este extrem de politizat. Poți să știi dinainte, când te trezești cu profesori de liceu, de gimnaziu, care vorbesc numai despre măreția dacilor, știi dinainte cam în ce zonă să îi așezi. Dacă sunt unii care îți spun că la Călugăreni nu a fost nimic, de fapt, mai curând chiar că e posibil să fi fost o înfrângere a lui Mihai Viteazul, de vreme ce turcii au venit și au ocupat Bucureștiul, știi dinainte cam în ce zonă se așază. Eroismul românesc nu există.
O viață fără compromisuri profesionale

I. V. – Gândindu-vă la biografia dumneavoastră, tot ce s-a întâmplat era inevitabil și tot ce nu s-a întâmplat era imposibil? Ce alegeri ați face astăzi altfel?

R. T. – Pare prezumțios, dar am să spun că nimic. N-aș schimba nimic. Sigur, am făcut greșeli foarte mari, dar în viața personală, lucruri care nu privesc publicul. Dar în viața mea publică și științifică, consider că mi-am făcut cu asupra de măsură datoria. Adică am 83 de ani, nu mai am mult de trăit, dar voi închide ochii împăcat din acest punct de vedere. Chiar în comunismul pe care l-am trăit, viața a fost frumoasă, pentru că am trăit-o fără compromisuri. „Nebunul de Theodorescu” – apropo de momentul acela de care spuneam – a fost în situația în care niciodată autoritățile competente nu s-au gândit să mă atragă într-un fel, să îmi dea să semnez angajamente. Odată mi s-a dat drumul la un congres la Sofia și mi s-a spus: „– Uite, avem nevoie de niște cărți pentru bibliotecă.” Și le-am adus niște cărți, evident, contra cost. Am zis: „– Domʼle, dacă vor să-și deschidă mintea, foarte bine!” Și am adus un geamantan de cărți, pe care le-am dat ofițerului și i-am zis: „– Uite, domnule, istoria Bulgariei, istoria Balcanilor și așa mai departe.” Eram întrebat: „– Ce aveți de declarat?” – asta cam o dată pe lună, o dată la două luni. Și spuneam: „– Cabinetul 2 e cel care…” Asta era găselnița mea. De ce? Nu voiam să vorbesc de Ceaușescu, pentru că aveam încă în minte amintirea anilor ʼ65-ʼ66-ʼ67, în care, o spun deschis, am crezut în Ceaușescu. Dacă, după aceea, mi-am schimbat atitudinea față de regim, asta este altceva.
Aveam și motive să cred că Ceaușescu nu era el personal implicat, apropo de demolări. La un moment dat, Dinu Giurescu și cu mine, am dat o copie a memoriului nostru lui Ilie Ceaușescu, aici în clădirea Academiei. Ștefan Pascu, academicianul, spusese că o să fie o adunare la care vine Ilie Ceaușescu. Am venit și noi, nepoftiți. I-am pus în mână memoriul. Parcă i-am pus nitroglicerină. După câteva zile, arhitectul Leahu, cel care era la Văcărești, care se ocupa de toate aceste lucruri și care a avut curajul să ne atragă atenția, să ne dea telefon și să ne spună ce se întâmplă, a spus: „Utilajele s-au retras de la Văcărești.” Am făcut imediat legătura cu povestea cu Ilie Ceaușescu. După câteva zile, utilajele au reapărut și au început demolarea. După Revoluție abia, am aflat de la niște oameni care erau implicați în lucrurile acestea generale, că Nicolae Ceaușescu luase decizia stopării lucrărilor la Văcărești și că Elena Ceaușescu a fost cea care, întrebând ce se întâmplă, de ce nu se lucrează, i s-a spus: „Trei tovarăși s-au adresat Secretarului general”, și pare-se că replica ei a fost: „Găsiți alți trei tovarăși care să vorbească despre faptul că nu rezistă zidurile acolo.” E motivul pentru care am dat toată culpa pe această creatură, care era soția lui Ceaușescu – Dumnezeu s-o ierte! – și nu pe Ceaușescu. Sunt mici detalii pentru care sunt dator să depun mărturie.

I. V. – Există ceva ce regretați că ați făcut sau că nu ați făcut?

R. T. – Am făcut tot ce puteam. Mai mult nu puteam. Nu era nici un act de bravură, nici de curaj exagerat. Unii au spus: „Domnule, pe vremea aceea ai avut curaj să faci…” Nu, era datoria împlinită. Nu puteam să scriu acasă liniștit, în apartamentul meu înghețat – cum erau toate în vremea aceea – despre Biserica Enei sau despre Văcărești ca și cum ar fi existat, iar ele să nu mai existe. Nu puteam, era ceva imposibil. Mi-am făcut datoria integral. Un lucru care o să vă șocheze, poate, și la care eu țin foarte mult e faptul că, atunci când aproape toată familia mea plecase din țară, eu m-am încăpățânat să rămân în țară, sperând tot timpul că niște lucruri se vor schimba. Și faptul că am trăit ziua de vineri, 22 decembire 1989, așa cum am trăit-o, a fost o mare victorie.

I. V. – Un fel de Sfânta Vineri a istoriei noastre.

R. T. – Da, foarte bine spus.

„Mi-e teamă de mânia lui Dumnezeu”

I .V. – Ați vorbit de cele două planuri, cel public și cel personal. Aveți sentimentul că în România intersecția dintre ele este mai pregnantă ca în alte cazuri? De multe ori, eu am acest sentiment, că se pune mai mult accentul în planul personal, care obnubilează ceea ce ai făcut în planul profesional. De ce se întâmplă așa, e o consecință a mentalității noastre, a felului nostru de a fi?

R. T. – Da, sigur că da. Planul personal, într-o lume anglo-saxonă, tot ce este privat, personal, nu este exhibat. Nu numai la nivele intelectuale, ci și la nivelul cetățeanului. Nu întrebi niciodată pe cineva lucruri legate de familie, de venituri și așa mai departe. Astea sunt lucrurile pe care un om le are el pentru el. La noi, este contrar. Totul se pune pe masă. Vorbeam data trecută de mentalitatea asta latină pe care o au romanicii Orientului, în care tu, Ionescu, te uiți să vezi ce are Popescu, vecinul, ce are acasă, ce mănâncă, ce aduce în plase etc. Sau asiști la tot soiul de etalări de situații personale și le comunici mai departe. Asta nu există într-o lume normală, după mine. Din acest punct de vedere, aș fi foarte anglosaxon. Nu cred că exhibarea vieții personale este un lucru de salutat.

I. V. – La aproape 83 de ani și după atâtea experiențe, mai este ceva de care să vă fie teamă?

R. T. – De mânia lui Dumnezeu. Îmi este teamă și am sentimentul că pentru unele păcate ale mele, private, Dumnezeu m-a dojenit uneori. Nu îmi este frică de absolut nimic public, omenesc. Cred că trăim într-o lume care și-a dobândit libertatea. Asta o simt și mă bucur că am avut un parcurs biografic care a mers de la lipsa totală de libertate, la libertatea fie ea și exacerbată de astăzi.

„Iubesc Bucureștiul și sunt un bucureștean autentic”

I. V. – În 2012, spuneați că sunteți unul dintre nebunii care consideră Bucureștiul un oraș frumos. Zece ani mai târziu, vă mențineți această afirmație?

R. T. – Absolut. Absolut integral. Bucureștiul cu sinuozitățile sale, cu asimetriile sale, uneori chiar și cu murdăria sa, dacă vreți, este un oraș fermecător din toate punctele de vedere. De câte ori lipsesc din București, simt nevoia să îl revăd și să mă întorc în el. Da, iubesc Bucureștiul și sunt un bucureștean autentic.

I. V. – Ce are Bucureștiul numai al lui și nu poți găsi nicăieri în altă parte?

R. T. – O viață a naturii. Bucureștiul are parcurile lui, dar nu cele clasice. Are și, mai ales, avea, la un moment dat, în zona Uranus – din păcate, le-a pierdut – țin minte de când eram student, acele grădini profunde care erau acolo. Mai are ceva sau avea, cel puțin în tinerețea și maturitatea mea, avea o amenitate a oamenilor. Bucureșteanul era un om foarte civilizat. Eu am un alt oraș pe care îl iubesc. O să apară acum chiar o carte cu prefața mea, se numește Capitala boieriei românești. Este Iașiul, de care se leagă familia mea. Și eu m-am legat la un moment dat biografic, eram senator de Iași. Iașiul are toate calitățile, dar ele sunt aproape muzeale, muzeificate. Dar Bucureștiul nu. Bucureștiul are o vitalitate care îl face să fie nu un muzeu, ci un loc plin de farmec, care merită vizitat în diversele anotimpuri.
„În orice caz, sunteți foarte transparenți. Prin dumneavoastră se vede Cotroceniul”

I. V. – Ați fost senator de Iași și senator de Botoșani. Cum era atmosfera din Parlament din acea perioadă? Și dacă ar fi să faceți o comparație între Parlamentul acelui timp și cel de astăzi, cum ar arăta lucrurile?

R. T. – A existat un Parlament provizoriu, care era o încântare. Libertate deplină, în care erau și nebuni, și oameni remarcabili. Erau și mulți intelectuali. A fost, după aceea, perioada anilor ʼ90, începutul perioadei 2000, un Parlament foarte așezat, cu mari dihonii incontestabil, însă cu intelectuali. Și dreapta și stânga avea intelectuali. Îmi amintesc ce plăcere era să polemizezi cu cei de la UDMR, care vorbeau românește mai bine decât românii din sală. După aceea, a început, și odată cu toată viața politică, o decădere a Parlamentului. Eu am apucat o vreme în care eram senator, în opoziție (2004-2008), în fața mea era senatorul Ion Iliescu, în spatele meu era senatorul Adrian Păunescu, în altă parte era senatorul Sorin Oprescu și lângă mine era părintele Constituției, senatorul Iorgovan. Iar dincolo erau oamenii lui Vadim, de pildă, care nu erau prietenii noștri sau, cel puțin, ai mei, dar erau niște oameni care știau să vorbească. Acum uit că ești dumneata deputat, fiindcă ești o excepție incontestabilă. Acum este înspăimântător. Niște no names, nu știm de unde au apărut. Trebuie să spun că într-un singur lucru s-au făcut niște progrese – sunt niște cucoane mai drăguțe și deștepte. Am văzut câteva senatoare și deputate, și dintr-o parte și din alta. Dar foarte mulți no names.

I. V. – Care credeți că este cel mai mare orator din istoria parlamentarismului românesc?

R. T. – Tache Ionescu, bineînțeles. Tăchiță Gură-de-Aur. În cei 30 de ani de viață democratică, am ascultat o singură dată o replică extraordinară dată de răposatul Dinu Patriciu, care era acuzat de unii de-ai noștri, din partea PSD, că nu e destul de transparent. Și el s-a întors și a spus: „În orice caz, dumneavoastră sunteți foarte transparenți. Prin dumneavoastră se vede Cotroceniul.” Singura replică pe care o țin minte din 30 de ani.

I. V. – Replică de arhitect. Domnule profesor, ne apropiem de finalul acestui episod. Aș vrea să enunțați trei idei care ar putea pune România în avangardă. Trei idei pentru dezvoltarea României.

R. T. – O revenire la educația de tip Spiru Haret, dar, evident, în parametri actuali. Interesul pentru școală, de la școala-clădire, că vorbim despre stilul Spiru Haret al unor școli, până la conținut a scăzut. Un posibil leadership diplomatic și nu numai asupra Sud-Estului european. Este domeniul meu preferat. Ceea ce am fost în perioada interbelică sau comunistă chiar, un rol important în această parte de Europă în care noi nu mai suntem nimic… nimic, pur și simplu. Aceste două lucruri sunt importante. Și al treilea este un wishful thinking. Îmi doresc să apuc să văd un lider care să fie în drum spre poziția de om de stat. Eu rostesc des, vorba lui Churchill, care este genială: „Oamenii politici sunt oamenii care privesc către alegerile viitoare. Oamenii de stat sunt oamenii care privesc către generațiile viitoare.” Cam asta aș dori, pentru că așa ceva noi nu mai avem.

I. V. – Și în final, un gând, un îndemn pentru Avangarda noastră?

R. T. – Să mergeți înainte cu curaj. Am deja niște ecouri și vă felicit pentru acest lucru. Și vă felicit și pe dumneavoastră, pentru că – asta nu i-o spun lui Ionuț Vulpescu, ci v-o spun dumneavoastră – a fost cel mai strălucit ministru din generațiile tinere sau, ca să fiu mai precis, de după mine…

I. V. – Mulțumesc mult, domnule profesor! Vă așteptăm la Târgoviște, acolo unde a început, la Curtea Domnească, drumul dumneavoastră public.

R. T. – Cu dragă inimă!