Ionuț Vulpescu, interviu cu Dinu Flămând. Literatura, o necesară cercetare sufletească

Când traducătorul trăiește toată heteronimia unui autor: Dinu Flămând despre traducerile lucrărilor lui Fernando Pessoa, despre perioada grupului Echinox, despre literatura din timpul cenzurii și din libertate, și altele

Episodul XV al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, îl aduce în fața publicului pe scriitorul și traducătorul Dinu Flămând. Poet, eseist, om de radio și traducător, Dinu Flămând este unul dintre numele mari ale literaturii și culturii române din ultimele decenii.  Opera lui este vastă, iar el este traducătorul român al lui Fernando Pessoa, cel care ne-a oferit, între altele, una dintre capodoperele literaturii moderne, Cartea neliniștirii, De asemenea, timp de douăzeci de ani, a fost jurnalist pentru Radio France Internationale, până în 2010, când se întoarce în România și începe să realizeze emisiuni pe teme de actualitate din țară. Este un scriitor cunoscut mai degrabă în afara țării, creațiile sale literare fiind traduse în mai multe limbi și apreciate de criticii străini. Pentru diplomația culturală, Dinu Flămând rămâne un nume de referință în ultimele trei decenii. De ce România finanțează doar marginal activitățile culturale, cum a fost singurătatea unui scriitor în exil și cât a durat bucuria reîntoarcerii în România, dar și amintiri din culisele prieteniei dintre Dinu Flămând și António Lobo Antunes aflăm, în exclusivitate, de la singurul poet român invitat recent la festivalul de poezie Foz de Coa din Portugalia.

Distribuie prietenilor

Interviul integral dintre fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu și scriitorul Dinu Flămând, poate fi urmărit accesând link-ul:  https://www.youtube.com/watch?v=gW_n2rkHbUg

 

Literatura, o necesară cercetare sufletească

 

Ionuț Vulpescu: – Bună ziua! Avem astăzi la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu invitat un poet, un eseist, un jurnalist și un traducător. Îl avem invitat pe Dinu Flămând. Dinu, mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea! 

Dinu Flămând: – Ionuț, eu îți mulțumesc foarte mult! Îngăduie-mi să remarc de la bun început că mi se întâmplă în viață ceva extraordinar! Atâtea interviuri am luat unor miniștri și chiar unor președinți de stat prin Franța, dar e pentru prima dată când sunt intervievat de un ministru, ca dovadă că mai devreme sau mai târziu se întâmplă lucruri uimitoare în viața cuiva. Îți mulțumesc mult că m-ai invitat!

I.V. – Mulțumesc eu că ai acceptat să avem această discuție, la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Am făcut acest podcast – cuvânt din 2006, dar care la noi a venit puțin mai târziu – dintr-o nevoie de a reactualiza dialogul cultural, care mie mi se pare că lipsește în România. Cum zicea cineva, sunt două tipuri de singurătăți: a celor care vorbesc și a celor care nu ascultă. Mi se pare că e un bruiaj atât de mare, încât cred că miza pe cultură, miza pe dialog trebuie pusă din nou în România. Asta e motivul pentru care am lansat acest podcast

D.F. – E mult de lucru și te-ai înhămat la ceva care îți face cinste, dar, în același timp, cunoști că ești numai la începutul drumului. Pentru că există o mentalitate păguboasă, pe care am moștenit-o nu știu de unde, și ne tot mândrim cu dialogul intercultural sau dialogul nostru din perioada interbelică, dar cu artiștii de azi puțină lume dialoghează și puțini îi iau în seama. Iar asta se întâmplă în primul rând fiindcă că nu e prețuită cultura, să fim foarte serioși! Nu arunc cu noroi, cu piatră spre clasa politică, deși e prima vizată. Și poate nici spre școală, deși ar fi a doua instituție vizată. Dar, în general, e o anumită mentalitate colectivă  s-a obișnuit cu ideea că în cultură e un spațiu din domeniul loisirului, ceva care te binedispune în weekend, deci este o formă plăcută  de consum, să te distreze, ca un meci de fotbal, o competiție sportivă, ca o ieșire la iarbă verde, ca o pălăvrăgeală între prieteni. Nici vorbă! Este ceva mult mai serios, un domeniul al creației subiective cu care trebuie să intre în corelație în primul rând, după părerea mea, profesorii care predau cultura, literatura în școli. Ei se află în situația de a nu putea să le explice elevilor că au materii: chimie, matematică, fizică, dar când e vorba de literatură, e mai mult decât o disciplină pedagogică sau nu este deloc. Literatura este o inițiere discretă în probleme sufletești. Dacă preoții noștri ar fi mai aproape de oameni, probabil că ar face cam același lucru. O bună parte din suflet este în parohia lor, pe domeniul lor. Dar profesorii de literatură, în primul rând – iar  pe mine mă obsedează acest lucru –  nu știu să le explice elevilor că nu învață poezie sau nu citesc literatură pentru a intra în contact cu istoria literaturii, cu oamenii care au existat în trecut, deși sunt importante și aceste lucruri. Literatura este un mister, scrisul literar este un mister care vorbește despre spaimele și bucuriile esențiale ale omului. Și e o îndrăzneală să te gândești că ai putea să ai un cuvânt în literatură, atâta vreme cât ceea ce scrii este ceva care se întâmplă înainte cuvintelor. E vorba de emoție. Acesta e cuvântul esențial. Emoțiile noastre sunt înaintea cuvintelor, a disciplinelor și a artelor, în general, înaintea legilor picturii, ale muzicii și așa mai departe.

Emoția noastră nu are nevoie să se exprime, pentru că o simțim direct. Dar, în același timp, o anumită educație în emoție te învață să înțelegi cine ești și cum te raportezi la lume, și cum intri în empatie și în simpatie cu ceilalți, și care este traseul tău pe pământ, și cum te împaci cu ideea că ești muritor, că nu știi de ce exiști, că nu știi ce e viața, cum te împaci cu ideea că ești o părticică infimă în acest Univers, și cum te împaci cu ideea că a izbucnit alături războiul acesta când toată lumea urlă despre pace și credea că a pus-o în buzunar de câteva decenii bune? Dar iată că nu s-a întâmplat acest lucru și că istoria este foarte scurtă de minte, și se poate repeta, ba chiar mai rău decât a fost.

I.V. – Deci tu crezi că se predă prost literatură.

D.F. – Ea nu trebuie predată. Trebuie să ajungi să îl împrietenești pe elev cu spiritul literaturii, cu această evoluție a fanteziei și a întrebărilor, cu forța secreta care există în limbaj, dar nu numai cu literatura, ci și cu spiritul filosofiei; cu tot ceea ce are arta ca limbaj indirect, care încearcă să atingă clapele sensibile ale sufletului, ale identității tale, să provoace întrebările pe care nu îndrăznești să ți le pui, și așa mai departe.

 „Prin metaforă, devii mai inteligent decât dictatura”. De ce cultura nu înseamnă numai informație?

I.V. – Spui undeva că în momentul în care ai început să traduci – și ai tradus așa, la o primă strigare a catalogului traducerilor tale, Pessoa, Carlos Drummond de Andrade, Neruda, Beckett, Mario Luzi, Montero și lista poate continua. În momentul când ai început să traduci autori esențiali, poetul Dinu Flămând s-a schimbat, n-a mai scris la fel, ceva din poezia lui s-a schimbat. Ce anume?

D.F. – Am prins mai mult curaj. Renunțasem să scriu pentru că nu se mai putea lupta cu cenzura și mi se părea indecent, în ultimii ani ai ceaușismului, să continui să te bați pentru o metaforă, chiar dacă știam de la Borges că dictatura este mama metaforei. Borges punea în evidență acest paradox că, învățând să mânuiești metafora, devii mai inteligent decât dictatura. Ea te obligă, indirect, să învingi prin metaforă tirania  interdicțiilor. Deci păcălești dictatura. Am pus citatul în cartea despre Bacovia, la început, ca un principiu de conduită, deși ea nu avea tocmai legătura cu conținutul acelui eseu, nu puteam sa îl la nescris după ce îl descoperisem! Dar această luptă permanentă mie mi se părea deja nedemnă de statutul de scriitor și mi se părea deja o pierdere de vreme. Atunci am început să mă ocup mai mult de traduceri și am descoperit universuri extraordinar de bogate. Acest Fernando Pessoa, pentru care, ca să pot să îl citesc și să îl traduc pentru mine, am învățat portugheză, și astfel, mai departe, am tradus și alți poeți din America latină. Am avut atunci noroc că era în România un refugiat din Chile, Omar Lara.   Bietul de el, a murit cu câteva luni în urmă, repatriat, dar își găsise la noi o a doua patrie aici, a învățat limba română, și a tradus mari poeți: pe Ion Barbu, pe Blaga, pe Eminescu, a tradus și  din folclor. Extraordinar! Am avut un noroc nebun cu el! Ne-am împrietenit și am încercat, și am și reușit, să facem o antologie a poeziei latinoamericane, cum nu mai exista în România. Existau deja traduceri din Neruda și alți câțiva. Dar numai cu niște poeme proletcultiste. Era vorba de tovarășii care migraseră din America latină, alungați de dictaturile lor și care s-au refugiat ba pe la Praga, ba pe la Moscova, ba prin România unii dintre ei, dar prin România ajungeau mai mult comuniștii greci.  Și această descoperire prin traducere a fost un îndemn și o încurajare pentru mine spre diversificarea universului meu și a mijloacelor de expresie. În fond, simțeam atunci și mi-am dat seama că prea ne uităm, din generație în generație, numai unii la alții prin locurile pe unde ne adunam. Iar pentru deschiderea spre lume am simțit că trebuia să învăț limbi străine  și să  merg la surse, și să am curiozitatea de a reface pe cont propriu, pe cât posibil, marile culturi. În fond, ce înseamnă asimilarea unei culturi? Nu înseamnă asimilarea unor informații. Aici e un punct pe care aș vrea să îl ating. Luăm totdeauna de la capăt marea cultură, de la sumerieni sau de dinainte, de la Antichitatea chinezească și așa mai departe. Fiecare generație trebuie să parcurgă pe cont propriu marea cultură. Nu înseamnă că te-a hrănit faptul că au asimilat cultura clasică pașoptiștii. Ei au asimilat-o pentru ei, nu pentru tine. Cei care își imaginează că marea cultură este numai informație și iei date așa cum te duci la magazin să iei conserve, și pun semnul de egalitate între consumul de lucruri banale, de zi cu zi, și consumul cultural, ca și cum ar gândi că se perimează conservele de cultură și trebuie să se schimbe repede, iar ele trebuie să dispară de pe raft, că se alterează, să vină altele….aceia se înșală, pentru că nu ajung să se ajute, să se lase ajutați de marea cultură, ca să se împlinească și să înțeleagă locul lor în lume. Eu încerc să spun lucrul acesta cât mai simplu posibil, rezumând pledoaria mea la următoarea idee: dacă vrei să fii un om întreg, chiar trebuie să te duci și să asimilezi, și să parcurgi marile momente ale culturilor majore, și ale propriei tale culturi. Nu ai de ce să îți furi căciula. Nu poți să trișezi cu tine. Dacă ai trișat cu tine, ești un neisprăvit. 

Cultura îmbogățește o biografie, iar poezia te împacă cu „resemnarea că nu mai poți să schimbi nimic în biografia ta”

I.V. – Spuneai într-un interviu, vorbind despre copilăria ta și despre familia ta, că exista un misticism al lucrurilor, al copilăriei. Crezi că tinerele generații, cei mici de astăzi mai au acces la misticismul acela?

D.F. – Era un misticism care venea din credințele populare, nu doar creștine. Știm foarte bine că în ritualurile, mai cu seamă în satele din Transilvania și în societățile arhaice, care încă mai existau pe vremea copilăriei mele, lucrurile se amestecau. Erau superstițioși și oamenii maturi nu doar copiii. Aflai de la alți copii că trebuie să îți faci diverse cruci, că trebuie să te păzești de diverse deochiuri, toate compuneau poezia copilăriei. Și ele îmi reamintesc atmosfera de acasă, cea naivitate în care un misticism infantil se amesteca cu mirosul frunzelor și cu gustul dudelor. Ele fac parte din trecutul viu al meu, al nostru. Și, dacă bine observ, la vârsta mea, toți ne aplecăm și ne privim picioarele din ce în ce mai mult. Probabil că este în codul nostru genetic această mișcare de revenire la începuturi, unde intervine din nou literatura. Numai literatura și, mai cu seamă, poezia, te pot împăca cu resemnarea că nu mai poți să schimbi nimic în biografia ta, după cum nu mai regăsești nici candoarea propriului tău trecut. Cu toții trecem prin asta. Cei care nu îndrăznesc să recunoască, sunt cei care sunt lași si nu se duc nici spre cultură, nici spre interioritatea lor aproape niciodată. Dar se poate trăi și cu lașitatea de sine, comod și mediocru. Sunt oamenii care nu au “timp” pentru cultură, ei vor doar să se relaxeze…

I.V. – Când îți examinezi trecutul, când îți analizezi biografia, e ceva ce ai face altfel din ceea ce ai făcut? Crezi că a fost un moment în viață când ai fi putut alege altfel?

D.F. – Da, bineînțeles. Am avut atâtea naivități, atâtea limite, și încă le am. În fond, devenim conștienți de limitele noastre, pentru că ni se ascund altele, care se relevă mai târziu. Dacă e să răspund ca la confesional, nu aș zice că regret prea multe lucruri din cele pe care le-am făcut. Am spus „nu” când am simțit că trebuie să spun „nu”, și am spus-o de mai multe ori.

Mi-am asumat riscul de a lăsa totul și chiar de a începe o nouă viață, de mai multe ori. Și cred că am moștenit de la ai mei o anumită demnitate, o recunosc și mă mândresc cu ea, pentru că îmi aparține și pentru că mi s-a transmis. În fond, copilul face ceea ce vede că fac și părinții lui. Dacă părinții lui sunt drepți, dacă părinții lui muncesc, face și el același lucru. Eu i-am văzut pe ai mei muncind și citind. Erau niște țărani simpli. Iarna citeau. Am început să citesc și eu. Foarte simplu! Tata mergea și ara, și cosea. M-am dus și eu să ar, să cosesc. Dar m-am dus și să învăț alte limbi, și să intru spre zone la care nu avusesem acces, spre filosofie, spre alte arte, să călătoresc, să mă proiectez în lume. Cred că noi, cei din nordul Transilvaniei, totdeauna am avut această nestare, o neliniștire. Am găsit cuvântul pentru Fernando Pessoa. Nu există în limba română, dar a prins foarte bine. O „neliniștire”, care nu înseamnă neliniștea care te copleșește și acționează asupra ta, ci tu din interior îți provoci acea neliniștire, transformând instabilitatea într-o energie care te proiectează înainte. Dar nu  vine atât din nesiguranță, este o proiecție spre ceea ce încă vrei să mai faci, ceea ce probabil că nici nu bănuiești sau nici nu îndrăznești să faci, și totuși reușești să faci, până la urmă.

Neliniștirea lui Dinu Flămând

I.V. – Ai găsit o „carte a neliniștirii”, pe care ai tradus-o. Ai tradus șapte volume, ultimul dintre ele chiar zilele astea, Marinarul, de Fernando Pessoa. Care este „cartea neliniștirii” lui Dinu Flămând? Care e cartea unde el a vibrat cel mai mult, de care tu te-ai apropiat în mod intim cel mai puternic? 

D.F. – Sunt multe. Eu nu îi cred pe cei care spun că au o carte care le-a determinat destinul. Cărțile apar în diferite perioade ale vieții tale și, dacă ai norocul să dai peste cărți esențiale, care intră în conexiune epidermică și substanțială cu momentul de atunci al vieții tale, ele te pot influența. Dau un exemplu. Cum am descoperit poezia modernă? În Prundu Bârgăului era o bibliotecă care scăpase de epurările din anii ’53, când se intrase în bibliotecile publice și au fost scoase afară edițiile de până în ’48, și tot ce se credea că este nepotrivit pentru noul regim comunist. Nu vorbesc numai de Nietzsche sau de Cioran, dacă se mai găsea în vreo bibliotecă, ci și de alte cărți. Între cele care scăpaseră de această epurare, era o antologie a poeziei americane, tradusă în ’46 de Margareta Sterian – minunată pictoriță, poetă. Acolo am dat peste un poem de Robert Frost, „Mestecenii”, care povestea, care desfășura pe un fel de text fără rime, cu versurile inegale dar cu multă vervă , tocmai obiceiul copiilor din satul meu, de a îndoi mesteceni. Iată că aceeași era și aventura unui puști, undeva în Montana, Statele Unite, care se cocoța în mesteceni și se legăna cu mesteacănul, iar mesteacănul îl lăsa în vale, pe pământ. Or, asta făceam și noi în sat. Am rămas uluit că a putut să scoată un poem și că a putut să pună această beție a zborului prin spațiu, prins de vârful unui mesteacăn, într-un text. Zic: „Asta este poezia!” Am avut o revelație, o străfulgerare. Cât de puternice sunt cuvintele! După aceea, m-am gândit că iată, de fapt, efectul poeziei este tardiv și nu știi unde se împlinește! Dar e bine să existe, trebuie să existe. Ea există ca un corp de sine stătător, ca un corp ciudat în spațiu, și ajunge din Montana la un puști din Prundu Bârgăului, printr-un hazard al soartei și printr-un noroc care evită topirea acestei cărți de către cenzura comunistă. Incredibil! Asta mi-a dat de gândit. M-a lăsat să intuiesc că există o forță în aceste cuvinte ciudat compuse, care alcătuiesc un poem. Este o energie aparte, care se dovedea ca putea sa îi vorbească și unui necunoscut aflat la mare distanță. De fapt, azi când scrii, nu știi cui te adresezi.

Fenomenul Echinox și „liberalismul frapant” al lui Ion Iliescu, din anii ’70

I.V. – L-am pomenit pe Neruda, care ia premiul Nobel în 1971. Și în discursul de recepție al lui spune, undeva spre final, că niciodată „cântecul poeziei nu s-a auzit degeaba”. Întotdeauna e un ecou. Nu știi niciodată unde. Aparent, când te uiți și vezi pandemie, război, crize politice și sociale, ai sentimentul că poezia e discretă, insesizabilă, că nu o mai aude nimeni. Dar ecoul ei rămâne imprevizibil, în copilul care erai, în altcineva neștiut în momentul acela, ceva din ecoul ei se aude. Tu ai făcut facultatea la Cluj, la Babeș-Bolyai și ești membru fondator al Cenaclului Echinox și al revistei. Aș vrea să vorbești un pic, să spui ce a însemnat Echinox în anii aceia, în România. Eu am citit o carte a regretatului Petru Poantă, „Efectul Echinox sau despre echilibru”, o carte din anii 2000. Biblioteca Apostrof a publicat-o. Și acolo este relatată și o întâlnire cu ministrul Tineretului de atunci, care a avut loc la Facultatea de Filologie. 

D.F. – Întâi la Izvorul Mureșului, unde se organizase o tabără de creație.

I.V. – Un anumit Ion Iliescu. Ai fost la întâlnirea aceea?

D.F. – Am fost, da. Era un tânăr ministru care venise din China și ne-a vorbit pe șleau despre catastrofa care este revoluția culturală din China. Trebuie să recunoaștem că a fost o surpriză formidabilă! Noi bănuiam că era o catastrofă, dar să vină un ministru să îți confirme… Cred că ne-a simpatizat. În orice caz, eram acolo în tabără câțiva echinoxiști dar și alți studenții din acea generație, de prin alte centre universitare, din Iași, de la Timișoara; și parcă eram neatinși de ideologie. Noi ne uitam spre marea cultură. Era și prima perioadă de dezgheț. Știm foarte bine că Ceaușescu era foarte tânăr și încă nu se fixase bine în schemă. Probabil că ignora ce se întâmpla în cultură. Numai bine că am găsit o fereastră deschisă și am început să zburăm. De fapt, o ușă larg deschisă, pe care am lărgit-o și mai mult. Experiența Echinoxului a fost colosală. În primii ani, am publicat ce am vrut noi. Era la un moment dat să dispărem pentru că am publicat pentru prima dată un text din Heidegger. Nu că erau mari specialiști printre noi în Heidegger, era greu de citit oricând, dar ca să nu fie numai Marx sau Lenin, pe care nici nu îi pomeneam, și într-un spirit de frondă pe care ni-l asumam, dar prin cultură. Nu făceam revoluție în stradă, dar, pe de altă parte, arătam că noi îl citim pe Camus, că noi citim existențialiști, că noi vrem să știm despre filosofia occidentală, să ne reconectam la generația interbelică și așa mai departe. Era un spirit care depășea cu mult cuprinsul materiei din liceu și chiar din facultăți. Eram niște autodidacți care ne luam această libertate, mergeam la marea cultură, cum ne țineau puterile. La un moment dat, profitam la Biblioteca Universitară – căci aveam o oarecare celebritate locală, cu apariția numerelor din Echinox – nouă ni se lăsau cărțile pe masă și ni se scoteau de la așa-zisele rafturi speciale, secrete. Ce cărți erau interzise?  Kierkegaard! Ridicol… În orice caz, ni se dusese buhul că eram niște tineri care stăteau și citeau foarte mult. Iar Petru Poantă asta și spune, că nu ne-au atras falsele revoluții Mai ’68 și nici planuri ambițioase de carieră în sistemul politic. Noi voiam să ne cuplăm la marea cultură. Și o făceam învățând din mers limbi străine și citind cam totul, neavând mentori, profesori. Am fost mai mult  autodidacți. Iar Bernard Shaw zice că autodidactul e cel mai prost profesor. Nu prea aveam de ales!

I.V. – Mai ’68 era chiar atunci. Întâlnirea la care face referire Petru Poantă e chiar în 1968. Vorbind despre ministrul Tineretului, adică despre Ion Iliescu, spunea: „A avut cu noi o discuție de un liberalism frapant.” Puteai să fii în 1968 așa?

D.F. – Credeam noi. În orice caz, noi ne luaserăm toate aprobările singuri. Ca dovadă că în primii doi-trei ani, la numele de la Echinox aproape că nici nu s-a umblat. Nici cenzura nu prea umbla. După aceea au început să strângă șurubul și au apărut interdicții de partid cretine și cu scopul de a se reveni la primitivismul obedient din perioada stalinistă.  Știm foarte bine, după Tezele din iunie, ce s-a întâmplat în cultură, cu topirea cărților și așa mai departe. Dar revenirea la jdanovism nu mai era posibilă. Ca dovada că multe cărți rămân din acea perioada, cu toate opreliștile puse de acele teze.

Târguiala pentru o metaforă

I.V. – Tu ai plecat în anii ’80 din țară și te-ai întors după Revoluție. De ce ai plecat și de ce te-ai întors?

D.F. – Pentru că atmosfera devenise irespirabilă și pentru că era o societate schizofrenică, care instituise minciuna la nivel național. Era limpede că niciun profesor nu putea să predea o lecție de etică niciunui copil. Totul era minciună în societatea românească, începând cu ideologia care se propaga de sus în jos, tot marivodajul târguielilor cu cenzura pentru fiecare carte, dacă aveai noroc sa ai un redactor care voia să se bată pentru cartea ta, toate luptele noastre pentru fiecare metaforă, în fond. Totul se târguia. Existau aceste enclave în care scriitorilor li se dădeau câțiva bănuți acolo ca să tacă, să își țină gura, și expedierea în străinătate a scriitorilor mai guralivi, și pedepsirea altora, ca să se mențină dihonia între scriitori și permanenta suspiciune. Păunescu trona, era un profitor prolific. Eu îl iau pe el de exemplu, pentru că existând alături de el te simțeai pur și simplu compromis ca scriitor, compromis din naștere. Nu lipsa lui de demnitate și de moralitate, ci chiar moralitatea lui îi murdărea talentul și ne murdărea pe toți. Poezia lui nu are valoare, fiindcă e falsă motivarea ei. Eu nu mai voiam sa fiu din acel leat. Acel regim a fost un regim castrator pentru toate forțele vii ale României. Iar lucrurile care s-au realizat, totuși, s-au făcut pentru că poporul acesta are o vitalitate nativă și creatoare. Nu poate Partidul Comunist să pretindă că a fost energia acelor ani, pe care unii îi regretă zicând că Ceaușescu a făcut blocuri, metrou, combinate și câte cele. A fost creativitatea nativă și spontană a românilor, care azi pare mai ezitantă, derutată de schimbarea de generații în contextul unei mondializări care și ea se transformă din temelii în zilele noastre. Creativitatea românilor se face din nou simțită în viitorul apropiat și se va împlini mai bine într-o conjunctură mai favorabilă.

„Oare, copiii noștri de 17 ani, mâine, vor trebui să mai ia arma?”

I.V. – Te-ai întors imediat după Revoluție? 

D.F. – Nu. M-am întors la vreo 10 ani după.

I.V. – Ai lucrat între timp la Radio France Internationale. După aceea ai venit și ai moderat emisiunea, „Pasul următor”. În România este o problemă cu pașii: Primul pas; Pas cu pas… Pare că suntem într-un dans perpetuu. Care crezi că e pasul următor pentru România, astăzi?

D.F. – România s-a schimbat mult în bine. O spun cu convingere. Dar, pe de altă parte, ar trebui să se uite puțin la destinul ei în acest context extrem de dramatic. Ar trebui să îl discutăm mai mult noi între noi. Ce credem despre istoria noastră? Cum ne situăm în raport cu Uniunea Europeană? Dacă avem sau nu ambiguități? Cum ne pregătim să ne apărăm, dacă ne apărăm sau nu? Sunt lucruri pe care le lăsăm deoparte deocamdată și avem sentimentul că vor trece de la sine. Or, ceea ce se întâmplă acum în Europa, unde nu credeam că mai putem fi puși în fața unui dictat, cu o nouă modificare de frontiere și cu invazia unei puteri uriașe spre țara din vecinătate, ar trebui să ne dea de gândit. Pasul următor este această discuție despre identitatea noastră, care trebuie redusă cu multă probitate, recunoscând ce am făcut și ce n-am făcut, și ce putem să facem. Iată că necazul i-a sudat, i-a coalizat pe ucraineni, după lungi perioade de  confuzie. S-au dovedit a fi eroi oameni în care nu credeai că există atâta eroism. Nu e totul alb și negru nici acolo, e limpede. Eu nu știu să dau un răspuns despre ce se va întâmpla, ca să revin la întrebare. Pot doar să spun că mă neliniștește extraordinar de mult situația actuală. Și îmi amintesc că bunicul meu a fost în Primul Război, în Galiția, și a venit rănit de acolo, aproape surd. Iar tatăl meu a fost a fost în cel de-al Doilea Război și a căzut la Cotul Donului. S-a întors de acolo cum a putut el, ca să se înroleze pe frontul celălalt, până în Tatra, ca și cum nu i-ar fi fost destul un război. Făcea asta la 17 ani. Oare, copiii noștri de 17 ani mâine vor trebui să mai ia arma? Nu știu. E o întrebare. Dar nu putem să evităm să ne întrebăm.

I.V. – De ce crezi că într-un sondaj recent, apropo de această întrebare pe care o pui și care poate să nu fie retorică, cei mai mulți care au răspuns au spus că nu ar face lucrul acesta și nu și-ar apăra țara? De unde vine răspunsul acesta?

D.F. – Cei mai mulți care au răspuns s-au născut în situație de pace absolută. Nu știu ce răspuns îl dau cei care au avut casa distrusă de o bombă. Nu știu. Așa, privind la televizor, s-ar părea că ai dreptul al o anumită opinie. Dar la câțiva kilometri de granița noastră de nord mulți au început peste noapte să gândească altcumva.

I.V. – Și la o distanțare de orice, până la urmă.

D.F. – Da. Nu poți să știi cum răspunzi când tu ai avut noroc și bomba a căzut pe casa vecinului, și tu ești încă în viață. Ce faci? Te duci la bar? Nu știu. 

Tradiția răsplăților mediocre în instituții-cheie ale culturii. Turismul cultural, diplomația cercului închis și utopia unui ICR pentru secolul XXI

I.V. – Vorbești despre identitate națională și îmi amintesc, când am fost a doua oară ministrul Culturii, ministerul se numea Ministerul Culturii și Identității Naționale. A fost un anumit context. Cei care mă cunoșteau bine nu s-au temut că voi duce politicile Ministerului într-o zonă a trecutul, ci dimpotrivă. În puține domenii se poate impune România, în afara culturii. Ăsta era lucrul pe care voiam să îl evidențiez. Nu cred că avem foarte multe domenii în care să zicem că România e în top, locul 1, 2, 3. În schimb, în plan cultural, într-o manieră sofisticată și adecvată timpurilor pe care le trăim, putem să spunem ceva despre noi, putem să vorbim. Aici mă gândesc, de pildă, la politicile ICR-ului din ultimii ani, care, pentru mine, sunt periferice și provinciale. Ele țin de o logică a unui timp care nu are de-a face cu ce trăim noi astăzi. Totul este previzibil, schematic.

Sunt aceiași oameni care se plimbă de colo-colo și vorbim cu niște instrumente rudimentare, cu un buget marginal. Dacă luăm bugetul Institutului Cultural Român, care a fost construit cu eforturi în anii ’90 și apoi în anii 2000 – transformarea Fundației Culturale Române în Institutul Cultural Român din anii 2000. Au fost eforturi. Au fost implicați oameni de primă mână. Acum ne-am dus într-o zonă provincială, de provincie a spiritului. Cum crezi că ar trebui făcută, pentru secolul XXI, încă o dată, promovarea culturii române în străinătate? Pentru că ai stat foarte mulți ani acolo, ai foarte bune contacte, cum ți se pare că se întâmplă astăzi și ce ar trebui făcut? 

D.F. – Să punem bani, să avem inițiative inteligente, oameni competenți în permanență și peste tot. Să nu credem că marea literatură rusă s-a impus în Occident fără ca ei să fi plătit. Până și țarii au plătit ca să se impună literatura rusă. Trebuie să ajutăm în continuare traducerile și trebuie să avem o foarte bună inițiativă, mai cu seamă în țările unde există mulți români. Eu constat că suntem din ce în ce mai des invitați la târgurile de carte, suntem acceptați de marile edituri prin acele țări unde sunt foarte mulți români. De ce? Pentru că au început să se întrebe ce e cu acești români? La început au venit ca muncitori simpli. Și treptat, treptat s-a produs integrarea multor români și în Spania, și în Italia, în Marea Britanie, deci în perimetrul Europei, cu precădere. A venit o nouă generație de tineri care au intrat în universitățile occidentale. Unii sunt buni specialiști, predau în universitățile occidentale. Este o schimbare de generație în bine pentru imaginea României. Însă, de aici trebuie să ajutăm acest moment de schimbare care este în favoarea noastră, cu mai mult efort și cu un efort de imagine.  Institutul Cultural Român face ce poate, bineînțeles. Tot acest val de numiri la posturi este ridicol. Dau un exemplu. Erau doi oameni la Institutul Cultural de la Lisabona, care vorbeau perfect portugheză și aveau niște contacte extraordinar de diversificate și de reale cu toată lumea culturală, și cu presa din Portugalia. Eu am dat interviu la Diario de Noticias, principalul cotidian. Deci trebuie să îi păstrezi pe oamenii aceștia, care au intrat în societatea portugheză și au uși deschise acolo unde contează. Nu îi schimbi numai pentru că trebuie să faci o rotație a cadrelor total inutilă.

I.V. – Din păcate, noi trimitem oameni care nu au neapărat legătură cu spațiul cultural respectiv. Sunt un fel de birocrați, care nu au nicio competență.

D.F. – Unul pe care îl trimiți acum are nevoie de doi ani până când își umple agenda cât de cât, agenda telefonică. Ceilalți doi ani nu face nimic. L-ai schimbat degeaba. Sunt bani aruncați pe fereastră.

I.V. – Și după ce că nu fac nimic, îi mai ții încă 10 ani ca să se califice la locul de muncă.

D.F. – Eu nu știu de ce se întâmplă lucrurile astea. De ce cultura este domeniul răsplăților mediocre, dar răsplăți totuși pentru lipitorii de afișe ai partidelor?

I.V. – E un soi de turism cultural. 

D.F. – Nici așa. Pentru prima dată s-au mai schimbat lucrurile. În urmă cu 20 de ani, eu constatam că nu exista o istorie a României în nicio librărie de la Paris, nu mai vorbesc de alte țări. În momentul când a izbucnit Revoluția, toată lumea căuta referințe despre România, o carte, istoria României, istoria Bucureștiului. Nimic. Nu poți să-ți imaginezi! Noi credeam că suntem cunoscuți în Franța așa cum îi cunoșteam noi pe francezi. Nici vorbă. Nu știau nimic despre noi, nici în Italia, nici în alte locuri. Ieșirea din acest neant se face cu eforturi teribile, extraordinare, cu insistențe, cu programe de educare. Acum schimburile de studenți se fac. Dar, pe de altă parte, trebuie să propui în permanență imaginea de marcă a țării tale, a identității tale. Trebuie să fie acest schimb real, încurajat de instituțiile statului.

I.V. – Când te-a întrebat ultima oară cineva dacă ai fi interesat să ajuți România într-una din țările pe care le cunoști bine, poate Portugalia, poate Franța?

D.F. – Am fost la Francofonie. Am reprezentat România la Francofonie și am fost retras, după vreun an și jumătate. A venit cineva care m-a înlocuit și care învăța atunci franceză. Mi-am dat seama în ce situație penibilă va fi respectiva doamnă, pentru că ambasadorii la Francofonie erau poate mai importanți chiar decât ambasadorii en titre. Pentru că la nivelul instituțiilor internaționale de acest fel, se pot face contacte mult mai suple și mai eficiente decât de la ambasadă la ambasadă. Plus că cei care erau la Francofonie, din toate țările francofone ale Africii, mai cu seamă, erau școliți în Franța. Deci e limpede că, dacă trimitem niște oameni care nu se pricep, ne facem de râs. Nu vor scoate niciodată un cuvânt, nu vor avea opinie. Îmi pare foarte rău să o spun! E o diplomație care funcționează în cerc închis. Cei de la ambasade sunt toată ziua pe telefoane sau pe fax, ca să corespondeze cu cei din minister și invers. E un fel de circuit al circularelor.

I.V. – Birocrația!

D.F. – „Birocrația” e un cuvânt nobil. Este o inutilitate enormă! O pierdere de timp și de energii, când ar putea să facă multe lucruri oamenii care sunt acolo.

Paradoxul lui Borges sau de ce originalul poeziei nu corespunde cu traducerea, și nu invers

I.V. – Avem și sentimentul atunci când avem niște ocazii, niște oportunități – aduc în discuție unul din ele, pentru că știu că ai fost la Leipzig, la Târgul de Carte, în 2018, tindem să le irosim. Am vorbit cu directorul târgului de carte, Oliver Zille. Și România a fost invitată de onoare în 2018. Mai fusese în 1998. Deci după 20 de ani, România era din nou invitat de onoare, la unul din târgurile importante din Germania și din Europa. În 1998, statul român a fost reprezentat de președintele Republicii, de ministrul Culturii și de ministrul de Externe. Douăzeci de ani mai târziu, a fost un secretar de stat din Ministerul Culturii, care nu avea neapărat legătură cu domeniul cultural. 

D.F. – Nu știu de unde disprețul acesta…

I.V. – E vorba și de atitudinea pe care o avem noi față de domeniu. În toată lumea, cultura e o cenușăreasă, în ce privește măcar bugetele pe care le alocă guvernele. Iar poezia, tu spui, de fapt, despre poezie că e cenușăreasa a culturii. Or, dacă este cultura cenușăreasa, poezia este cenușăreasa cenușăresei cumva.

D.F. – Deși s-ar putea să te înșeli. Eu, în America latină, am citit unor săli pline de oameni care vin să asculte poezie. Este un mit al poeziei. E un respect pentru poezie în America latină, incredibil! Parcă nu ar trăi ca și noi în secolul XXI, al indiferenței sau al aparentei indiferențe față de tot ceea ce pare futil, ca poezia. Ei bine, nu! În America latină sunt mulți cititori de poezie. Uneori își plătesc și în Germania, și în Elveția locul ca să asculte.

I.V. – În România, lucrurile nu par a sta la fel de bine…

D.F. – Eu sunt resemnat demult. Poezia e pe o mică strapontină undeva acolo.

I.V. – Nu trebuie să fim resemnați. Ne întoarcem la Neruda. El spune undeva: “eu am crezut întotdeauna în om. Speranța nu trebuie să moară niciodată. Speranța trebuie să continue.” Ai crezut întotdeauna? Ești de acord cu aceste cuvinte ale lui?

D.F. – În fiecare zi trebuie să alimentezi speranța. Altfel nu poți să scrii. Altfel nu poți continua să traduci ceva care va fi citit de 15-20 de oameni, dar tu îți imaginezi că va fi totuși citit de 200 de oameni. Dar nu e pentru a face performanță, pentru a aduna fani, pentru a face o cifră. Ci pentru că nu poți altfel. Te bucuri când dai peste un mare poet necunoscut încât vrei să o transmiți mai departe poezia lui, să o dăruiești. Traducând-o, pui de la tine, pui din sufletul tău și o transmiți mai departe spre oamenii care vorbesc aceeași limbă cu tine. De altfel, iată că l-am mai citat pe Borges și îl citez a doua oară, cu un alt paradox al lui, uluitor! El spune: „În fond, originalul poeziei nu corespunde cu traducerea.” De ce? Adică nu traducerea trădează poezia – traduttore traditore, cum se zice. Ci originalul nu mai corespunde cu traducerea. Pentru că nu există o singură traducere. Există mai multe traduceri ale aceluiași text original, când e o operă majoră. Traducerile amplifică originalul. Traducerile îi dau viață Divinei Comedii pentru alte generații. Și toată hermeneutica, toate interpretările ulterioare îmbogățesc creațiile din trecut ținându-le vii. Aceasta este viața poeziei și viața artei. Ele se completează și  se definesc permanent prin emulație. Fiecare generație  prelungește și completează valorile care au precedat-o. Avea dreptate Borges. Iar, ca să revin la întrebare, bineînțeles că în fiecare zi trebuie să îmi găsesc resursele ca să cred că ceea ce fac merită să fie făcut. Pot să mă gândesc la viitorii mei cititori, câți vor fi, dar nu pot să scriu fără să mă proiectez în dialog cu acești necunoscuți, contemporani la rândul lor cu marea masă a oamenilor indiferenți ce nu vor citi în totală viața lor niciun poem. Ei, și? Revin din nou la experiența copilului cu mesteacănul. O fi unul care se va agăța de un mesteacăn tradus de mine. Sau de un poem al meu, suplu ca un mesteacăn.

Biografii de excepție. Cazul Pessoa – „un mic funcționar care, în colțul lui anonim, se compara cu Goethe”

I.V. – Sunt 10 înțelepți neștiuți care duc lumea mai departe… Spune Octavio Paz despre Pessoa, că pentru mulți poeți, biografia e, de fapt, opera lor. Asta cred că e valabil pentru scriitori, în general. Totuși, dacă ar fi să alegi o biografie care te-a impresionat, din cei pe care i-ai tradus, care ar fi aceea? 

D.F. – Deci un parcurs biografic. E bun Fernando Pessoa ca exemplu, pentru că nu avea nimic în datele lui fizice, în constituția lui,  să îi asigure o asemenea longevitate. A lăsat vreo 28 000 de manuscrise și încă nu s-a terminat de publicat toată opera lui. Ele sunt dovada faptului că ne inventăm prin creație. Creativitatea noastră ne inventează în permanență. Nu suntem cum cred chiromanții sau specialiștii în zodii. Nu suntem așa: „Uite, racul e încăpățânat, peștele e alunecos”. Nici vorbă! Ne definim în permanență. Dar biografia noastră se definește prin ceea ce facem, nu numai în opera literară, ci prin ceea ce facem când ne depășim în lucrul zilnic. Aia e altă biografie. Evident că sunt niște date de la care pornești, dar, dacă ai avea posibilitatea, ai vedea că te-ai schimbat, pentru că ai picat sub alte incidențe, sub alte provocări. Și acceptând alte provocări, tu, de fapt, ești altul. În felul acesta, este această „portanță” care ne duce spre un final pe care nu-l știm. Această invizibilitate care ridică avionul! De fiecare dată când sunt într-un avion, mă gândesc că deși pricep principiile fizicii care îl fac să zboare, tot mi se pare  bizar că invizibilitatea mă ține în aer. Poezia te învață să privești și sub aparențe, ai nevoie de  energia ei care sare peste logica bivalentă în lumea care, în marea ei imensitate, mai mult necunoscută ne-a rămas. Uitați-vă ce se întâmplă în astrofizică! Cine ar fi bănuit discuțiile de astăzi despre materia neagră, despre Universul care își continuă expansiunea dar ar putea și s-o încetinească se prefigurau deja la presocratici? Și întrebarea mare tot de la ei ne parvine:  de ce suntem noi singurii care putem conștientiza această imensitate care ne depășește? Nu-ți ajunge o viață să îți pui întrebările astea!

I.V. – Deci Pessoa e biografia pe care ai alege-o.

D.F. – Avea o capacitate de a capta, de a extrage repede un stil, de a asimila universul constituit al unui mare predecesor ca pe o provocare, fie că era  Horațiu, fie că era  Whitman, fie că era Shakespeare, și o amplifica, deforma totul aducându-l spre viața lui. El devenea toți aceștia și altceva decât ei. A scris și un Faust toată viața lui. De ce îl dau exemplu? Pentru uriașa lui îndrăzneală de a se lua la trântă cu Horațiu și cu Goethe, și cu Shakespeare, fără să lase să se întrevadă. Un mic funcționar care, în colțul lui, se compara cu Goethe. Și scria sonete ca Shakespeare,și bea rachiu toată noaptea să scape de angoasele care tot nu i se epuizau , pe bucățile de hârtie scrise cu febrilitate. Extraordinar!

I.V. – Dacă ar fi să ne spui un gând sau un vers din Pessoa, care îți vine în minte?

D.F. – „Para ser grande, sê inteiro”. „Ca să fii mare, fii întreg.” Și continuă cam așa: nimic din ceea ce îți aparține nu trebuie să dai la o parte, pune tot ceea ce ești tu în tot ceea ce faci; trăiește la înălțimea ambițiilor tale, ca luna, care ajunge să se oglindească simultan în toate lacurile, fiindcă trăiește sus. Micul poem e unul din cele patru epitafuri de pe discretul lui monument de la mănăstirea  Jeronimos – „Para ser grande, sê inteiro”. Ce simplu!

Antunes către Flămând: „Ăștia or să te aresteze când te duci acasă!”

I.V. – În 2007, la Porto, ai publicat o carte, Există viață înainte de moarte.

D.F. – Titlu care i-a plăcut lui Lobo Antunes.

I.V. – Cum l-ai cunoscut? 

D.F. – Ne-am întâlnit în teritoriul neutru ideologic, în Finlanda.

I.V. – Neutru până acum…

D.F. – În orice caz, erau și scriitori sovietici, și scriitori occidentali: Salman Rushdie, dizidenți ruși, Volkoff era și el acolo. La un moment dat, au vorbit niște poeți comuniști francezi care veniseră acolo să urle împotriva cenzurii din Franța: „Inadmisibil!” La care nu am putut să mă abțin: „Nu vă dau voie să vorbiți despre cenzura din Franța. Mergeți acasă! Nu vă e rușine? În felul ăsta, noi nu mai putem să vorbim nimic despre cenzura din țările noastre comuniste.” Iar lui Lobo i-a plăcut asta și zice: „Ăștia o să te aresteze când te duci acasă!” Nu m-au arestat. Și așa ne-am împrietenit și am rămas prieteni. Chiar l-am văzut acum trei săptămâni. A scris 34 de cărți până acum. I-au cumpărat chinezii opera completă. Și arabii.

I.V. – Cărțile lui pot fi citite și în limba română. Mai traduci și tu din ele. Un mare scriitor care a și fost în România.

D.F. – A fost de vreo trei ori. A luat premiul Ovidiu, pe vremea când știam să dăm premii.

I.V. – „Zile și nopți de literatură”, când Uniunea Scriitorilor le organiza la Mangalia. Era un festival ce devenise eveniment de prim plan pe harta vieții literare internaționale.

D.F. – Amos Oz, Vargas Llosa, Pamuk. Doi care au luat Premiul Nobel după ce au luat Premiul Ovidiu. Ce simplu ar fi să păstrăm aceste premii!

I.V. – Din păcate, nu mai există festivalul acela. Noi suntem specialiști în începuturi. La maraton nu cred că stăm bine.

Despre premiile care lipsesc României și sabotarea brandurilor de țară

D.F. – Unul dintre cei mai mari poeți ai Antichității e mort la Tomis. Într-un fel, avem dovezi că ar fi încercat și ar fi scris și în limba locală, în limba barbarilor, o scuti-sarmată amestecată cu greacă și latină – bineînțeles că era un amestec lingvistic. Nu știu dacă e al literaturii române, dar e un mare poet mort pe solul României. Veneau din toate părțile la Constanța mari scriitori să simtă pământul călcat de acest patron al exilaților. Curioși si respectuoși să meargă să vadă unde a scris acel exilat Tristele, care e un poem uriaș. E cea mai bună carte a lui! Când a dat de greu, a scris aici.

I.V. – Din păcate, premiul nu se mai dă pentru că nu se mai ține festivalul. Dar ar trebui regândit și în viitor să-l relansăm.

D.F. – Așa cum facem Festivalul Enescu, care este un mare succes! Vă confirm. Eu ascult Radio Classique în permanență și ultimul festival a fost transmis aproape în întregime. Tot timpul, în fiecare zi vorbeau despre marele eveniment muzical al Europei, Festivalul Enescu de la București. Deci putem să facem ceva și în literatură.

I.V. – A fost foarte important mai cu seamă că s-a derulat în pandemie, iar ăsta a fost un succes în sine. A fost și curajul organizatorilor. Acesta putea să fie un brand de țară, că tot vorbim în lozinci, și nu alte prostii pe care le promovăm. Era un element cultural pe care îl promovam. 

D.F. – Mai am o idee. Au portughezii un premiu Camoes, pentru limbă, care se poate acorda și unui scriitor din Angola, din Cap Verde, și unui scriitor din Portugalia sau din Brazilia. Cu același scop ființează și premiul Cervantes pentru toți scriitorii de limbă spaniolă. Puteam acorda și noi un premiu pentru limba română. Avem scriitori de limba română în mai multe țări, iar cu noua diasporă se scrie literatură română unde nici nu te aștepți. Nu ar fi bun un premiu pentru creație literară în limba română, pentru cinstirea  acesteia care să poarte numele lui Cantemir?  Toate aceste inițiative pot deveni elemente și de identitate, dar și repere de cultură, cu condiția să rămână constante. Și să nu fie la discreția unui primar. Să fie în plan guvernamental, să fie un buget pentru aceste premii, pentru aceste inițiative. O țară ca a noastră are nevoie de repere culturale permanente. Să se știe că se vine la festivalul de poezie de la București, că există Premiul Ovidiu, că există un premiu al orașului București, de ce nu!? Cum există un premiu al Ierusalimului. După 5 ediții, devine faimos. Nu costă mult. Dar dintr-odată, în lumea care contează (nu e vorba despre obsesia noastră pentru Nobel) în lumea ce prețuiește creativitatea, fixăm și noi prezențe, punem ceva pe calendarul evenimentelor de cultură despre care se vorbește, ceva puțin mai subtil decât bâlciul Eurovision și alte competiții de rochii cu paiete.

Politizarea Nobelului: câștigă nu cei cunoscuți

I.V. – Pentru că ai zis de Nobel, crezi că o să luăm Premiul Nobel pentru Literatură în viitorul apropiat?

D.F. –  Privim cam obsedați spre această stea nordică a Premiului Nobel. El s-a politizat foarte mult. A fost scandalul acela în interiorul echipei Premiului Nobel. Nici ei nu sunt infailibili. S-a dovedit că a apăruse o falie prin care un anumit tip din Franța reușea să influențeze. Aș vrea să-l luăm. Nu știu dacă va fi foarte devreme. Sunt din ce în ce mai capricioase criteriile. Uite, n-a luat Lobo Antunes, n-au luat doi sau trei mari prozatori americani, numai pentru că au mare succes deja și mari vânzări de librărie. Nu știu dacă e un criteriu. Să sperăm că va veni și rândul României pentru un Premiu Nobel literar. Însă putem să avem noi în continuare premiul Ovidiu, cel inițiat de fostul președinte al Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricaru. Extraordinar! Așa cum am început cu, Lobo Antunes, după care Semprun, Vargas Llosa, Pamuk, Amos Oz ș.a. fost o serie de mari, mari scriitori care au luat premiul acesta, seria ar putea continua. Trebuie să ne revenim, să ne asumăm această idee că răsplătim marile talente. România apreciază, răsplătește marile talente mondiale, pentru că are un cuvânt de spus în concertul mondial al culturii. E simplu, scoți în evidență ideea că România a avut și are scriitori, unii dintre ei încă mari necunoscuți, că aici este iubită literatura. Dar nu poți să lași totul baltă după cinci ani numai fiindcă primăria care susținea evenimentul și-a schimbat culoarea politică.

I.V. – Pentru asta este nevoie de viziune. Și eu cred că patriotismul în secolul XXI e o chestiune care ține de competență, nu doar de lozinci și de vorbe goale, și de oameni potriviți la locul potrivit, care să nu se califice la locul de muncă. E nevoie de un efort care să treacă dincolo de ciclurile electorale pe câteva teme mari. Altfel nu vom face nimic. O vom lua mereu de la capăt cu același entuziasm și cu același ridicol al entuziasmului.

D.F. – „Cultura română nu este o cultură mică”, o spunea marele meu prieten Marian Papahagi. „Să vă fie clar: cultura română nu este o cultură mică, mediocră. Este o mare cultură.” Din nefericire, o cunoaștem doar parțial și noi, și nu avem prea mulți oameni competenți să vorbească în numele ei așa cum s-ar cuveni. Asta este foarte trist! Până să facem rachete pe care să le trimitem pe Lună, ar trebui să ne mândrim și să scoatem în față, să punem în vitrină ceea ce avem clădit prin mai multe secole de cultură. Și nu știu dacă cosonii dacici ne reprezintă mai mult decât poezia lui Ion Barbu.

I.V. – Sau a lui Bacovia, despre ai scris tu.

D.F. – Și mai observ ceva: această generație interbelică pe care o lăudăm atâta, pentru că a fost un lot de mari scriitori, mai cu seamă în poezie, a fost extrem de ghinionistă, pentru că nu erau cunoscuți în Europa. Nici Blaga  nu era cunoscut, nu era tradus. Ion Barbu nici acum. E foarte puțin tradus. Marco Lucchesi, președintele Academiei din Brazilia, până mai ieri, a tradus Joc secund, pentru că e cineva care a învățat inclusiv limba română – știe 17 limbi. Vor veni treptat și alții. Arghezi abia acum începe să fie tradus corect, dar vremea lui a trecut. Vă dați seama cât avem de recuperat fie și să spunem cine anume am fost, și nu doar în cazul poeziei interbelice, ci și din trecutul mai îndepărtat. Iar contra epopeea noastră delicioasă, Țiganiada, apărea pentru prima dată în Franța abia în deceniul trecut. Abia cum începem să avem traduceri bune și din Eminescu. Toată lumea spunea că e imposibil de tradus. Nici vorbă! Sunt băieți tineri, mulți dintre ei români, care au învățat foarte bine engleză și sunt deja la ei acasă, bilingvi, care îl traduc foarte bine pe Eminescu, cu aparat critic, și așa mai departe. Nu există nimic intraductibil. Dar trebuie să fie scriitori cei care îl traduc și să fie, la rândul lor, foarte talentați. Să fie preluați de edituri importante care se angajează la costuri substanțiale doar dacă sunt ajutate și de statul român.

Abandonul agriculturii – „ora absurdă” a unei Românii care încă e țărănească

 

I.V. – Pentru a parafraza un titlu din Pessoa, care crezi tu că a fost o „oră absurdă” din istoria României?

D.F. – Până și titlul poemului “Ora absurdă” , care și în original sună la fel, mi-a fost cenzurat pe vremuri. A trebuit să devină “Ora ireală”. Absurdul… pentru cenzura care nu exista, bineînțeles!

I.V. – Care crezi că e „ora absurdă” din istoria recentă a României?

D.F. – Faptul că principala noastră sursă potențială de avuție, după părerea mea, care este agricultura, e undeva la voia întâmplării. Faptul că încă suntem o țară cu populație sătească, mult peste nivelul altor țări din Uniunea Europeană, dar e cea mai săracă categorie a populației la noi. Acești bieți oameni au ajuns în situația în care se mulțumesc cu foarte puțin. Nici nu mai lucrează, depășiți și de noua realitate a agriculturii industrializate, și de pauperizarea lor contra căreia nu se schițează soluții. Dacă de la început ar fi fost ajutați acești oameni să achiziționeze unelte agricole, să își refacă ogoarele, să își refacă instalațiile de irigații, poate altceva ar fi. Constat că, nu numai la mine în sat, dar și prin alte locuri, e o paragină pe care nu mi-o imaginam când eram copil. Pe atunci  oamenii trăiau poate chiar mai săraci, dar nu lăsau un petic de pământ nelucrat.  

I.V. – Au distrus în 1990 sistemul de irigații, ca acum să se dăm seama că e nevoie de el.  

D.F. – Eu nu știu ce s-a întâmplat cu oamenii care s-au lăsat prinși de un consumism mediocru, mărunt. Mănâncă pâine rece, nu mai fac pâine în casă. Eu nu înțeleg. Este o depresie cumplită! Mi se face rău. Eu sunt copil de țăran. Eu mă uit la oamenii și simt imediat unde e necazul. Un necaz pe care îl ascunzi sub o poleială de consumism de proastă calitate. Nu știu de ce nu are nimeni grijă de ei. Ăsta mi se pare cel mai absurd lucru într-o Românie încă țărănească. 

Primăvară la Praga – poezia ca „oglindă elegiacă a istoriei”

I.V. – Ți-a apărut recent un volum, Primăvară la Praga, care se bucură de o prezentare elogioasă din partea președintelui Institutului Cervantes, Luis Garcia Montero, pe care l-ai și tradus, de altfel. 

D.F. – Care este și un foarte bun poet, pe lângă faptul că e o personalitate a Spaniei de azi.

I.V. – De ce Primăvară la Praga? 

D.F. – Titlul îl dă poemul respectiv, el rememorează momentul intrării Armatei Roșii în Praga, în ’68, când eram și eu student.

I.V. – Cartea e despre 1968 sau despre 2022?

D.F. –  Cuprinde tot acest interval. E scris cu câțiva ani în urmă și mă întrebam pe atunci dacă războiul poate surveni din nou, deși pacea mondială părea bătută în cuie, cel puțin pentru Europa. Cronicarilor spanioli nu le-a scăpat acest pasaj, preluat pe tot felul de bloguri și prin reviste, ca un fel de premoniție , deci are un mic succes cartea asta. Mă duc să îi fac lansarea la Târgul de Carte de la Madrid. Montero mi-a făcut o mare surpriză,  nu știam că va compune o frază esențială pentru  copertă: „Poezia lui Dinu Flămând este oglinda elegiacă a istoriei.” Ce frumos a spus-o! Adaugă ideea că eu ajung să stratific evenimentele astfel încât poți să ai o viziune a trecutului și a evoluției lucrurilor. E adevărat că sunt obsedat de istorie și de ceea ce ni s-a întâmplat nouă. Deși par eu poet liric, iată că mă definește mai degrabă insistența mea epică pe temele istoriei. Mă interesează cum mă văd alții, din afară și din alte spații culturale. Și mă îngrozește ideea că se repetă, această lipsă de originalitate din parte istoriei care se repetă. Nu știu cine zicea că, dacă n-o ținem minte, ea riscă să se repete mereu. Iată că se repetă și dacă o ținem minte. Și se repetă oribil. E adevărat însă că e mai ușor să uiți. Eu nu prea uit. Această Primăvară la Praga face parte dintr-un ciclu de elegii despre trecutul familiei mele, despre trecutul meu, despre trecutul acelei perioade. Totuși, sunt născut imediat după război. Am prins perioada foametei, când s-a instalat Uniunea Sovietică. Noi eram o zonă ajutată de geografie. N-a putut fi colectivizată, fiindcă pe dealurile respective nici măcar bravele tractoare sovietice nu puteau să urce, cădeau. Atunci trebuiau să cosească tot țăranii cu coasa și să secere cu secera. Și, în felul acesta, au supraviețuit. Ba chiar și-au plătit și cotele. Cred că toată România a mâncat o pâine bună de pe urma nefericiților țărani, care semănau pe pietrele de pe munții Bârgăului. Mă simt dator să readuc lumea de atunci și sentimentele mele de atunci, și atașamentul meu față de această lume aspră, de o frumusețe aspră, poate ușor idilizată în mintea mea, să o aduc în poezie. Ce să fac? Mă repet uneori. Dar mă repet numai în aparență. Căci poezia rămâne și o artă a persuasiunii, până la urmă.

Poezia, tinerețea fecundă a vârstei mature

I.V. – Ești prezent la târguri internaționale de carte. Ești tradus în mai multe țări. Circuli foarte mult la lansările cărților tale. Greșesc dacă spun că despre ele se vorbește, uneori, mai mult în străinătate decât în România?

D.F. – Încep să am mai multe cronici în străinătate decât în România.

I.V. – De ce crezi că se întâmplă asta? 

D.F. – Nu știu de ce. Probabil că aici m-au asimilat cu absența mea timp de 20 de ani în Franța. La noi, cei odată fugiți continuă să fie bun fugiți, treaba lor. Mulți tineri sunt în competiție cu cei mai vârstnici sau nu îi prea interesează, iar confrații din generațiile mai apropiate probabil consideră că am luat destule premii și  public prea multe cărți la o vârstă când ar trebui să mă mai liniștesc. Nu observasem, dar mi s-a semnalat că nu se mai înghesuie criticii să comenteze în România ultimele mele cărți, în care eu cred că fac loc unor noi preocupări, sau chiar mă diferențiez de altele precedente. Există și un numit embargou pus pe numele meu de o parte a criticii, el mă și amuză, dar mă și mâhnește. Dar nu mă plâng. Diversificarea zonelor mele de interes în poezie continuă, cred și eu ca marele brazilian Drummond de Andrade că poezia e tinerețea bogată a vârstei mature.  Caut mereu contactul și cu cititori din alte țări,  foarte interesant. M-am dus în Suedia, la un moment dat, la un târg de carte și am citit un poem despre bunicul meu care mergea la cârciumă în sat, și începea să îl înjure pe Stalin, și se făcea gol în jurul lui. Credeau că e nebun. Adevărul este că bunicul meu nu mai putea să își țină indignarea, aproape urla. Și îmi închei poemul: „Azi e ziua morților. Aș vrea să îi scriu un poem. Dar acea epocă nu e poetizabilă. Iar poezia nu este decât un pansament prea scurt să cuprindă inima”. Citesc eu asta în românește, apoi poemul e citit  în suedeză în fața unor suedezi. Și văd o femeie care izbucnește în lacrimi. Cum oi fi atins-o eu? Ce i s-a întâmplat ei de a reacționat la acest poem care era despre mine, despre bunicul meu, despre o lume a noastră, foarte departe de acel Goetteborg? Dintr-odată mi-am zis că poezia prinde totuși uneori o forță care nu știi unde duce și asupra cui acționează. Și asta mă face în continuare să mă duc prin alte părți, și să încerc să o pun în diferite și să văd reacțiile. Asta  e viața poeziei și viața bietului poet care trebuie să se mulțumească cu răsplata unor asemenea umile  întâlniri colosale.

O avangardă dintotdeauna și pentru totdeauna

I.V. – Care e următorul autor pe care o să-l traduci în limba română?

D.F. – Am terminat de tradus și am deja coperta unui mare poet din America latină. Se numește César Vallejo, care era un fel de rival al lui Neruda. Unii zic că era mai mare decât Neruda. Și care a avut o experiență de viață complexă, pentru că el a crezut în comunism și a plătit din buzunarul lui să meargă la Moscova, când murea de foame la Paris. Până la urmă nu s-a lămurit prea bine ce fusese comunismul real. S-a dus și la Harkov, când Jdanov a dat legile respective despre realismul socialist. Dar poezia lui n-a fost contaminată de ideologie deloc. Este o mare poezie umanistă și tragică.  Vorbește de tragedia omului și în fața zeilor, și în fața istoriei, și în fața finitudinii sale, a destinului și așa mai departe. Am tradus opera completă. Sunt puține țări în care există opera lui completă tradusă. Dar m-am apucat de tradus cu vreo 30 de ani în urmă și cred că sunt anumite poeme pe care le-am modificat de peste 10 ori, pentru că e un limbaj foarte concis și, în același timp, spart și reinventat de el cu o forță care face și pietrele să explodeze. Deci sunt foarte mândru că am dus până la capăt această traducere. Până la urmă, editura mi-a smuls-o din mână, că, dacă mi-o mai lăsau, încă mai modificam. Și au zis că devine o carte infinită. Deci aștept să apară peste vreo lună-două această carte a lui Cesar Vallejo, căreia i-am ales un titlu dintr-un poem de-al lui: „A murit eternitatea mea și stau de veghe la căpătâiul ei”.

I.V. – Superb! Îți mulțumesc mult pentru prezența la acest podcast care e finit. Și, în final, te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn pentru cei care urmăresc acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! 

D.F. – Fiind vorba de avangardă, poate i-aș îndemna să nu uite nici ariergarda, pentru că, dacă stăm să ne gândim și ne ducem până la greci, ce avangarde erau deja! Generația de dinainte de Socrate care inventase aproape totul! Clinamenul! Deci această deviere a energiei, care se dovedește că face parte din viața ascunsă a Universului. Deci avangarda vine de foarte departe, ea începe din adâncul civilizațiilor. Aș sfătui pe oricine să meargă înainte spre acest viitor al trecutului.

I.V. – Mulțumesc mult, Dinu Flămând!

D.F. – Și eu îți mulțumesc pentru invitație!