Ana Luciana Avramescu: Războinicul pe ultimul său drum

Habar nu am cu ce ar trebui să încep. Au trecut zile bune de când mi-am văzut mentorul, părintele, omul pe care l-am iubit și îl iubesc în continuare cel mai mult, condus pe ultimul drum.

N-am avut cuvinte până acum să scriu despre asta, și poate nu le am pe cele potrivite nici acum. Povestea noastră a început pe data de 13 noiembrie 2007, când la ora 13 și 13 minute, la maternitatea Polizu, Lucian Avramescu și-a ținut fetița în brațe.

Îmi povestea că zâmbeam și nu eram deloc agitată în brațele lui. Sunt de acord, pentru că timp de 14 ani, cât l-am avut lângă mine, întotdeauna m-a făcut doar să zâmbesc și să-i fiu recunoscătoare, chiar dacă poate nu i-am arătat de multe ori.

Distribuie prietenilor

Pe data de 12 decembrie 2021, în circumstanțe deloc fericite, l-am văzut și eu pentru ultima dată zâmbind. Înainte sa-i fie pus capacul sicriului pentru totdeauna, i-am privit chipul pe care l-am îndrăgit de când mă știu. Era luminos. După câte chinuri a îndurat, pe care mulți nu le cunosc, cred că și-a dorit ca prezența sa în lumea celor a căror inima bate, să se oprească atunci.

Dorul și durerea pe care le simt nu se pot explica prin cuvinte. Îmi rămân doar pozele și amintirile cu cel ce m-a iubit necondiționat și care și-a dorit doar să își vadă fetița cu un viitor frumos și capul pe umeri.

Îl caut peste tot. Intru de zeci de ori în camera în care și-a petrecut timpul, mă uit în fotoliul pe care stătea, privesc patul în care dormea si tot sper să fie acolo și să îl pot atinge. Să pot să-i mai pup odată fruntea si mâinile, așa cum făcea el când încă mai putea.

Cu o săptămână înainte să plece definitiv, am fost la el în cameră și mi-am așezat capul în palmele lui și am lăcrimat. Și-a dat repede seama, m-a lăsat așa vreo cinci minute și apoi m-a expediat zicând că ar trebui să fac ceva productiv, să merg să scriu, să citesc, nu să jelesc. Mi-a șters lacrimile, asigurându-mă că totul va fi bine.

Poate acum pentru el totul este bine. Mă duc zilnic la noua lui casă, îi aprind o candelă si vorbesc cu el. Îi povestesc ce mă apasă, ce mi se întâmplă, sperând ca mă aude.

Cândva, voi fi și eu acolo lângă el, dar până atunci îmi rămâne doar sarcina de a-l face mândru. Cred că știe că mi-e dor de el, știe cât de mult l-am iubit si îl iubesc, și cu atât mai mult, știe că poate avea încredere în mine.

Zilnic eu și mama ne vom uita la cer, și vom căuta răspunsurile pe care ni le-ar fi dat. Rămas bun, tata! Cândva ne vom revedea!