• Home
  • De la prieteni
  • AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITATĂ: CĂTĂLINA OPASCHI. Corespondența senzațională a Reginei Maria

AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITATĂ: CĂTĂLINA OPASCHI. Corespondența senzațională a Reginei Maria

opaschi scaled 1

Invitata unui episod istoric senzațional – cu mărturii deopotrivă personale și culturale, care cuceresc din primele minute ale podcastului – este autoarea unui bestseller recent, „Corespondența Regina Maria – Cella Delavrancea (1913-1937)”, publicat de editura Litera. Cătălina Opaschi,  muzeograf principal la Muzeul Național de Istorie a României, specializată în Sigilografie – Heraldică și Numismatică modernă; autor și coautor a peste 70 de studii de Genealogie – Heraldică (incluzând familiile de aur ale României moderne: Cantacuzino, Kretzulescu, Papazoglu, Sturdza, Ghika, Brătianu, Racoviță, Filipescu, Sutzu), coautor al vol.3 al “Enciclopediei familiilor boierești române din Moldova și Tara Românească (familia Cantacuzino), 2014 și al volumului “Capodopere din patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României, București, 2013, povestește la microfonul Avangardei ce înseamnă secretele și prietenia, în plan uman și diplomatic, dintre „copila minune” a modernității românești, amorală, o artistă „pe care trebuie să o iei ca atare”, Cella Delavrancea, și cea mai frumoasă Regină a României, poate chiar cea mai iubită, Maria, în  jurul căreia s-au construit anecdote, mistificări și speculații privind viața intimă și publică deopotrivă.

Aflăm câtă muncă stă în spatele acestui volum epistolar publicat, dar și de ce, cu ocazia acestui episod comemorativ, la 85 de ani de la moartea Reginei Maria, Cătălina Opaschi crede că „nu i-am arătat destulă recunoștință pentru tot ce a făcut pentru țara asta!” Pătrundem în detalii care țin de temerile Reginei și durerile ei ca mamă îndoliată sau dezamăgită, aflăm ce înseamnă fragmentele de geopolitică ale României moderne prin ochii Reginei Maria și dacă Regina noastră era cât pe ce să fie Împărăteasa Rusiei. Totodată mergem în avangarda unui stil aparte de a face istorie culturală: Cătălina Opaschi destăinuie culisele noului său proiect, o carte cuprinzând 14 biografii ale unor doamne mai puțin cunoscute în istoria României.

Aflăm de ce Martha Bibescu nu ar fi fost metresa lui Ferdinand, în ce a constat puterea Elenei Văcărescu, cât de abile politic au fost Simke Lahovary sau Elena Suțu Morand, de altfel, și cea care l-a inspirat pe Marcel Proust. Cătălina Opaschi povestește în exclusivitate fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, drama personală de a-și fi pierdut un frate mai mic, mătușa și mama, uciși de armata rusă și cum a afectat această istorie personală, relația istoricului Cătălina Opaschi cu disciplina ei de suflet și apropierea mai degrabă de istoria medievală, decât de cea modernă sau contemporană. Un podcast despre putere, seducție, feminism și feminitate, noblețe și prietenie, duminică, la Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=DCwScPIGghk

Corespondența senzațională a Reginei Maria: Cella Delavrancea, interlocutoarea scrisorilor, soția marginalizată a ambasadorului plenipotențiar la Cairo

 

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la întâlnirea noastră săptămânală! La un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. E duminică, 16 iulie, iar peste 2 zile, pe 18 iulie, se împlinesc 85 de ani de la moartea Reginei Maria. O ocazie binevenită pentru a vorbi despre un eveniment editorial, o apariție importantă în peisajul nostru cultural: această carte – chiar zilele acestea a apărut o ediție a II-a, la editura Litera, un volum de corespondență, un dialog între Regina Maria și Cella Delavrancea, 1913-1937. Am bucuria să o am invitată și în același timp să îi fiu oaspete, îi mulțumesc că ne-a primit, pe cea care a îngrijit această ediție și cea care a făcut și cuvântul înainte, cercetătorul, istoricul, muzeograful Cătălina Opaschi! Mulțumesc foarte mult că ați acceptat invitația mea, mai cu seamă că sunt destul de rare dialogurile pe care le acceptați și aceasta este o ocazie, cred, foarte bună.

Cătălina Opaschi: Vă mulțumesc! Eu vă mulțumesc pentru atenția pe care mi-o dați. Am lucrat cu foarte multă plăcere la această carte, nici nu credeam că o să mă prindă așa de tare, dar am avut noroc să găsesc corespondența Cellei Delavrancea, la început, la Arhivele Naționale, și mă gândeam că trebuie să existe, să mai fi scăpat și ceva scrisori ale Reginei Maria. Și am căutat așa, vreun an și ceva, nu prea am găsit decât referiri, și din fericire, când terminasem, aproape de editat, partea scrisorilor Cellei Delavrancea, am avut norocul să descopăr la Biblioteca Academiei, într-un fond, aceste scrisori ale Reginei Maria. Și în felul acesta s-a completat, ca să spun așa, perioada de timp care este atinsă în scrisorile Cellei Delavrancea, și am putut să dau și răspunsuri scrisorilor acestora, ale Cellei Delavrancea. Desigur că este un tip de corespondență mai neobișnuit. Eu știam că Cella Delavrancea a fost o obișnuită a Palatului Regal, că era în relații foarte bune cu Regina Maria, dar nu am știut că erau așa de bune prietene. Bineînțeles că în vremea de până în anii 90 nu era cazul să te lauzi cu o astfel de prietenie, pentru că știm ce se întâmpla. Mai ales că Cella Delavrancea a avut destul de suferit, datorită faptului că soțul ei, Filip Lahovary, care făcea parte dintr-o familie care a lăsat o urmă adâncă în istoria noastră, fusese ambasador plenipotențiar la Cairo și nu i s-au recunoscut meritele, nu a avut pensie șamd. Ea a fost la un moment dat marginalizată, deși era fiica marelui Delavrancea, mare patriot român, și atunci m-am mirat cum aceste scrisori au stat….

I.V.: Cum s-au salvat, cum de nu s-au pierdut aceste scrisori?

C.O.: Ei, uite, asta nu am reușit să aflu.

I.V.: Ultima scrisoare se oprește la 1937.

C.O.: Da, da, și ea le-a predat la Academie în 1974. Deci spre norocul nostru că au mai ajuns aceste scrisori până la noi. Bine, jurnalele Reginei s-au păstrat la Academie, când s-a făcut inventarul bunurilor Casei Regale, imediat după ce Regele Mihai a fost alungat din țară, și acum mai găsesc în anticariate cărți provenite din biblioteca lui Carol I, cu sigla lui Carol I, le mai găsesc prin anticariate ici și colo, și ceea ce e foarte interesant e că undeva, destul de ascuns, pe ultima copertă, se găsește așa, o ștampilă mică, mică, mai cât unghia, așa, pe care scrie „Comisia de inventariere a bunurilor Casei Regale”.

 

Cătălina Opaschi, despre caracterul inedit al scrisorilor dintre Regina Maria și Cella Delavrancea: „În corespondență omul nu se mai cenzurează. Poate și în jurnale se mai cenzurează, dar în corespondența către familie, către prietenii apropiați, își spune ofurile adevărate.”

 

I.V.: Scrisorile Cellei Delavrancea sunt inedite. Văd pentru prima oară lumina tiparului și publicul le poate urmări.

C.O.: Și pe cele ale Reginei Maria, la fel, care sunt legate de corespondența cu Cella Delavrancea. Dar jurnalul Reginei Maria, care după cum știți, a ajuns la volumul XI, completează extraordinar aceste scrisori și scrisorile completează jurnalul ei. Vedeți, Frații Goncourt au semnalat pentru prima oară importanța pe care o are corespondența, din punct de vedere istoric. Și spuneau așa: întotdeauna, până prin secolul XIX, s-a prezentat personajul, eroul, dar nu ce se afla în spatele eroului. Nimeni nu știa care erau, în viața de toate zilele, aspirațiile lui, dorințele lui, plăcerile lui, tristețile lui, și s-au gândit că este foarte bine, mă rog, istoricii din secolul al XIX-lea, au găsit că pentru completarea personajului ar fi foarte interesant să se dea și acest aspect care e în spatele măștii, ca să spunem așa. Ce putea să fie mai direct și mai sincer decât corespondența? În corespondență omul nu se mai cenzurează. Poate și în jurnale se mai cenzurează, dar în corespondența către familie, către prietenii apropiați, își spune ofurile adevărate.

 

De ce spune Cătălina Opaschi că Regina Maria a iubit-o pe Cella Delavrancea? „Ea este amorală, adică nu concepe anumite lucruri. Deci nu poți să o condamni! E o artistă, trebuie să o iei așa cum e!”

 

I.V.: Se cenzurează Regina Maria atunci când îi scrie Cellei Delavrancea?

C.O.: Nu! Nu prea! Era atât de bună, încrederea în ea era atât de mare, și într-adevăr, Cella Delavrancea a fost una dintre cele mai discrete și mai credincioase prietene ale Reginei Maria și ea o spune de nenumărate ori că o iubește foarte mult și o place datorită faptului că nu bârfește, nu îi cere niciodată nimic, nu îi trebuie niciodată nimic, iubește pe toată lumea, ajută pe toată lumea, are o fire de artistă cu care eu de multe ori nu mă împac, dar zice, ce să îi faci, ea e de multe ori o artistă, nu poți să îi spui că are niște defecte! Ea este amorală, adică nu concepe anumite lucruri. Deci nu poți să o condamni! E o artistă, trebuie să o iei așa cum e! Dincolo de talentul ei muzical excepțional, de mică avea acest talent la corespondență. Tatăl ei a sesizat asta și a spus: „Scrie, Țocule! Scrie cât poți, că ai condei!”

VISU8504

Regina vocativelor

 

I.V.: Cellicule îi spunea.

C.O.: Cellicule îi spune Regina. Regina îi spunea Cellicule, probabil de ce? Cred că a amuzat-o acest vocativ. Nu numai ei îi spunea așa, Cellicule. Profesoarei de franceză a Principeselor îi spunea Păunule, numele ei de familie fiind Păun, lui Denis, secretarul ei credincios, îi spunea Denisule… o amuza probabil terminația.

 

Cella Delavrancea, un copil minune

 

I.V.: Cum s-a legat prietenia lor?

C.O.: Din câte știu, în copilărie, Cella Delavrancea era considerată încă de pe atunci un copil minune. Regina Elisabeta care știu că încuraja foarte mult talentele tinere, fie literare, fie muzicale, a aflat de talentul acestei fetițe, mai ales că Barbu Delavrancea era un avocat renumit, era și senator, mi se pare, a fost și ministru, mai târziu, a invitat-o la Palat. Și a văzut cât e de talentată, de isteață, de frumoasă, pentru că a fost și talentată, și isteață, și frumoasă, și foarte bine instruită, nu numai educată. Mediul din casa Delavrancea era un mediu în care îți puteai dezvolta intelectul în modul cel mai strălucit.

Orfanii României de altă dată: toți aveau o meserie atunci când părăseau casa de copii

I.V.: Un anturaj extraordinar al unei generații de scriitori importanți, dacă ne gândim numai la Caragiale. Iar prima scrisoare e scrisă în casa lui Alexandru Vlahuță.

C.O.: Exact! Era cel mai bun prieten al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea și în familie i se spunea Măiestrașu, datorită Măiestriei cu care povestea, cu care scria. Alexandru Vlahuță a avut și norocul că cea de-a treia soție a lui, care era și sora Prefectului de Râmnic, a avut o dotă în care intra și o moșie cu un pic de vie. Nu era foarte mare. Cu o casă primitoare pe care o aranjase și care era locul de petrecere a vacanțelor de vară al tuturor prietenilor lui Vlahuță. Și în special al familiei Delavrancea. Sunt multe fotografii cu ei împreună și cu copiii, în diferite locuri pe unde se plimbau, sau chiar acolo la moșia Dragoslavele. Acum este locul unei Case Memoriale. Pentru că soția lui, după moartea lui Delavrancea, a donat această casă să se facă o școală pentru fetele orfane, o școală de menaj. A spus: „Sunt fete orfane, deci trebuie încurajate să aibă o meserie.” La început a fost numai strict pentru satul respectiv, s-a extins și s-a făcut o școală mai mare, a intervenit Societatea doamnelor ortodoxe care au ajutat, și asta este interesant și ar trebui și guvernanții noștri să ia seama. Eu mă refer acum, că e și momentul cu toată nenorocirea asta care s-a găsit acum în azilurile astea de bătrâni, în spitalele-azil. Înainte copiii orfani nu erau ținuți până la o anumită vârstă și pe urmă aruncați pe stradă! La aceste orfelinate ei învățau meserie. Învățau să fie tâmplari, instalatori, chiar croitori. Fetele învățau menajul și croitoria, deci puteau fi menajere și croitorese. În momentul în care ele ieșeau din aceste case de copii, ele aveau o meserie! Erau ajutate de comitetele acestea.

Bătrânii României, în timpul Războiului: fără încredere în sistemul medical, convinși că Regina Maria îi vindecă

 

I.V.: Avem multe exemple, în scrisori e cunoscut apetitul Reginei Maria de a merge prin spitale. E un episod descris cu cineva, chiar cu un bătrân care pleacă din spital…

C.O.: Pe timpul războiului!

I.V.: Nu are încredere în sistemul medical, dar are încredere în Regina Maria, că îl va face bine.

C.O.: Aici e și un pic de naivitate, și un pic de folclor, dacă vreți. Regina trecea printre oamenii de rând ca o sfântă. Era în permanență lângă ei. Ajutând, mângâind… mai ales în perioada aceasta a exodului în Moldova, când populația trecea prin niște greutăți de neimaginat, în afară de faptul că se restrânsese tot teritoriul Moldovei într-un petec de țară. Era război, izbucnise tifosul, erau răniți grav, exista foarte multă populație refugiată. Vedeți, din Scrisori reiese că până și pe cele mai simandicoase persoane, care veniseră și trăiau în preajma Casei Regale, stăteau în câte o odăiță vai de lume, cu minime instalații ale civilizației, și totuși Regina de dimineață până seara nu făcea decât să meargă, să cerceteze, să ajute, în spitale…

 

85 de ani de la moartea Reginei Maria, chipul care a răpit inima Europei. Sânge nobil englez și rusesc, inimă românească. Cătălina Opaschi: „Nu i-am arătat destulă recunoștință pentru tot ce a făcut pentru țara asta!”

 

I.V.: La 85 de ani de la moarte, are Regina Maria posteritatea pe care o merită?

C.O.: Eu cred că nu în totalitate. Nu i-am arătat destulă recunoștință pentru tot ce a făcut pentru țara asta. Vă dați seama, o prințesă străină, venită din Anglia, din recea Anglie și solemna Anglie…

I.V.: Nepoata Reginei Victoria!

C.O.: Nepoata Împărătesei și a Reginei, cum să spun, a Bunicii Europei. Avea peste tot nepoți pe scaunele, pe tronurile unor state. Vine în România care era, mă rog, Regele Carol I reușise să o aducă la un anumit nivel în 1866, până a venit ea în 1893, în țară, și se îndrăgostește de țară, de peisajele noastre, de costumul nostru național, de înțelepciunea oamenilor noștri. Cu politicienii are antipatii sau simpatii, ca oricare om, dar fiind o fire voluntară și inoculându-i-se de mică simțul responsabilității, și-a luat rolul în serios. Sigur că există istorici, eu aș zice că au judecat-o superficial. Când era tânără, era frivolă. Dar ce tânăr nu e frivol? Cui nu îi place să danseze la baluri? Cui nu îi place să se împodobească? Cui nu îi plac toaletele? Pasiunea ei era călăria. Îi place să se suie pe un cal și să zboare de dimineață.

I.V.: Era, cum spune podcastul meu, o avangardistă!

C.O.: Era, exact! Nu poți să spui că nu era o avangardistă. Sigur că alături de sobrietatea Regelui Carol I, diferența era foarte mare, față de romantismul și detașarea Reginei Elisabeta, era ceva inedit. Mai ales că a fost o persoană cu foarte mare personalitate. Și erau două săbii în aceeași teacă. De aia, la început, nu s-a înțeles cu Carol.

 

Întâi Regină, apoi mamă. Cătălina Opaschi: „Să îți lași copilul proaspăt îngropat, de câteva zile, sub lespedea de la Cotroceni și tu să trebuiască să te mobilizezi, să fii Regina care lumea se aștepta să fii…”

 

I.V.: S-a întâlnit cu Regina Elisabeta pe tărâmul literaturii, al scrisului. Amândouă au scris.

C.O.: Cu dragoste față de copii, și înclinația față de caritatea pentru copii. Știm care a fost rana cea mai profundă a Reginei Elisabeta și a Regelui Carol I, că au pierdut singura lor fetiță și din păcate Regina Elisabeta nu a mai putut avea copii. De aceea s-au bucurat foarte mult când Regina Maria și-a făcut datoria de Principesă Moștenitoare și viitoare Regină, aducând pe lume șase copii, foarte frumoși, inteligenți, dar care după părerea Regelui Carol I au fost foarte alintați.

I.V.: Dar și aici, când am vorbit de prima scrisoare a Cellei Delavrancea, prima scrisoare a Reginei Maria începe cu drama pe care o are pierderea Principelui Mircea, îngropat în Biserica de la Cotroceni.

C.O.: Absolut! Gândiți-vă ce a însemnat. Și e de remarcat totuși, dar citind toată scrisoarea, cine poate să își imagineze, că e de neimaginat, e cea mai mare suferință pe care o poate suporta un om, mai ales pierderea unui copil atât de drăgălaș și atât de mic. Ei bine, în drama asta teribilă, abia îl îngropase și la câteva zile a trebuit să părăsească Bucureștiul, pentru că veneau trupele germane și riscau să fie luați prizonieri. Deci să îți lași copilul proaspăt îngropat, de câteva zile, sub lespedea de la Cotroceni și tu să trebuiască să te mobilizezi, să fii Regina care lumea se aștepta să fii, și vedeți, în scrisoarea ei nu se gândește întâi, spune: „sunt cu sufletul pustiit, dar mă gândesc, oare, câte provizii mai avem pentru spitale. Oare cum putem face față la tot ce ne așteaptă?” Regina e pe primul loc și apoi mama. E un lucru de remarcat.

 

Adevăr sau provocare? Geopolitică prin ochii Reginei Maria, fiica Mariei Alexandrovna a Rusiei: „americanii ne sunt de mare ajutor, dar rușii sunt mai răi ca niciodată” De ce a avut Regina Maria o relație tensionată cu mama ei?

 

I.V.: Ea nu e numai nepoata Reginei Victoria, e și fiica Mariei Alexandrovna. A Rusiei. Și aici este interesant. Spune la un moment dat, printre primele scrisori, „americanii ne sunt de mare ajutor, dar rușii sunt mai răi ca niciodată și primejdia care ne paște din pricina lor este ca o umbră întunecată care plutește mereu deasupra capului nostru”. Iată cât de actuală e această vorbă a ei din 1917.

C.O.: Absolut! Bine, ea fusese din copilărie la curtea țarilor, era normal, gândiți-vă că mama ei era nepoată, fiică, soră și mătușă de țar. Dar primise o educație foarte strică, mama ei era o Principesă de Hesse-Darmstadt și era mai rigidă, mai nefericită, datorită zburdălniciilor soțului ei, Alexandru Nikolaievich, și fusese izolată la un moment dat, în palat, spre ultima parte a vieții ei și a suferit foarte mult. A crescut-o destul de dur, deși era singura fată între patru sau cinci băieți. Iar ea, inoculându-i-se de mică, după această educație germană, pentru că acum, să fim sinceri, cât sânge de Romanov mai exista în dinastia Romanov la vremea respectivă, a primit o educație strictă de la mama ei, de la Marea Ducesă Maria Alexandrovna, pentru că era o femeie cu principii, spunea ea, iar frații ei o luau peste picior și spuneau întotdeauna ea e femeia cu principii. Regina Maria subliniază mai ales după război, când se duce să o reîntâlnească, după nu știu câți ani, în care nu o văzuse, avea niște emoții teribile. Spunea: mama nu aprobă și nu a aprobat niciodată ce am făcut eu. Tot timpul îmi găsește defecte. Ea este femeia cu principii care nu acceptă, nu este maleabilă și spune că așa trebuie făcute lucrurile. Să nu uităm că Marea Ducesă era și Principesă de Saxa-Coburg și Gotha. Preluase soțul ei Regatul de Saxa-Coburg și Gotha și de la fratele lui Albert, soțul Reginei Victoria. Însă din păcate ultimul frate al Reginei Maria a murit, și atunci nu au mai existat moștenitori. A revenit Ducatul de Saxa-Coburg unui văr din familie, deci Marea Ducesă a pierdut veniturile din Rusia, după Revoluția din 1917, a pierdut veniturile din Germania, și acum trăia foarte modest, mai mult din vânzarea celebrelor ei bijuterii, pe care le moștenise și le primise cadou ca dotă din partea tatălui ei, țarul. Se temea foarte tare de această reîntâlnire. Îi era dor, dar îi era și teamă. A constatat că era mult îmbătrânită, dar rămăsese la fel de demnă și de rigidă. Dar eu cu veselia mea luminoasă am reușit să o mai scot puțin din această stare, dar zice: „nu pot să o aduc la București. La București ar avea tot timpul această stare, de nemulțumire, i s-ar părea că totul e o mare nemulțumire, și bănuiesc, cu mare tristețe că asta va fi ultima oară când ne vom întâlni”. Iar la moartea ei, a murit Marea Ducesă în 1920, autoritățile germane au făcut destule greutăți Reginei, nu a putut să participe la toate ceremoniile funerare, pentru că au spus că nu îi pot asigura securitatea din cauză că vine din partea unei țări învingătoare, care a fost împotriva lor. Și cu chiu cu vai i-au dat pașaportul și permisiunea de a intra în țară cu o zi sau două înainte de înmormântarea propriu-zisă.

Mărturie exclusivă: Regina Maria, cât pe ce să fi fost împărăteasa Rusiei?

I.V.: Unul dintre prietenii foarte apropiați ai Reginei Maria a fost colonelul canadian Joe Boyle. Sunt discuții evidente în aceste epistole în care Boyle îi sugerează că „rușii nu pot fi conduși decât de o împărăteasă și tu ai putea fi o bună împărăteasă”. Undeva Regina Maria spune: „Da, cred că aș fi putut să fiu…” Sunt doar anecdote, erau discuții între ei, sau era posibil să se întâmple asta?

C.O.: Nu cred că era posibil. Să nu uităm că la un moment dat, după ce în Rusia a început Revoluția și s-a produs degringolada în armată, mulți dintre ofițerii ruși au cerut să intre în Armata Română și mulți dintre ei chiar au fost primiți, diplomați, Poklewski a rămas până la moarte în România, deși nu mai avea nicio funcție. Și știți care a fost singurul lucru pe care l-a luat când a părăsit Ambasada din București? A luat vulturul bicefal de pe clădire. Și l-a ținut până la moartea lui, a fost găsit. Din păcate nu știu unde a ajuns. Dar e foarte interesant ce legați erau, nu numai ei, toată generația lor era legată de niște simboluri care înăuntrul lor aveau un ecou extraordinar. De aceea au avut patriotismul, răbdarea și tenacitatea de a face ce au făcut.

 

Cătălina Opaschi, despre conflictul inter-generațional: „Generația nouă ce face? Așteaptă numai să plece. Să plece, să plece, să plece! Cine rămâne să stingă lumina, vorba bancului?”

 

I.V.: Lumea de astăzi mai e legată de simboluri, cum era generația lor?

C.O.: Nu. Nu mai este, nu vedeți, totul a căzut în derizoriu. Avem Ziua Drapelului, a Tricolorului, ziua Imnului de Stat, trec de multe ori așa, aproape neobservate.

I.V.: Și generația de la 1848, generația pașoptistă, generație sincron cu Europa, nu are parte de recunoașterea pe care o merită.

C.O.: Ei au fost cei care s-au întors și care au făcut ceva. Generația nouă ce face? Așteaptă numai să plece. Să plece, să plece, să plece! Cine rămâne să stingă lumina, vorba bancului?

 

Constrângerile vieții de Regină. Cătălina Opaschi: „La noi, aceste norme au dispărut complet. Nu mai există rușine, nu mai există discreție, nu mai există nimic”

 

I.V.: Una dintre cele mai frumoase caracterizări ale Reginei aparține chiar ei, și spune: „felul meu de a fi este foarte simplu, dar și foarte abstract, în multe privințe. Presupun că îmi curge prin vene sângele multor rase vechi și nobile. O parte din mine e primitivă, aproape barbară, ceva foarte apropiat de natură, o alta a atins deja mari înălțimi, dar mai există o latură, cea care tânjește după ceva pe lângă care am pășit întotdeauna, fără a fi fost în stare să mi-l însușesc cu adevărat. O libertate, o nemărginire care mi-a fost întotdeauna refuzată dar care trăiește totuși în sufletul meu.” Erau constrângerile misiunii de Regină?

C.O.: Erau asumate! Erau liber asumate, pentru că fiind crescută de mică în acest spirit al responsabilității și al unor limite impuse nu numai de protocol, ci și de educație, și de normele de comportament în societatea timpului. La noi, aceste norme au dispărut complet. Nu mai există rușine, nu mai există discreție, nu mai există nimic. Nu știu de ce s-a întâmplat lucrul acesta, pentru că în fond, generația de azi e reprezentată de copiii pe care generația noastră i-a crescut. Eu nu știu cum s-a ajuns la o asemenea disoluție. Mergi pe stradă și ți-e rușine de ce auzi.

 

Haute cou(l)ture de secol XX. Cătălina Opaschi, despre colecția de costume românești a Reginei: „Ia și-a făcut datoria”

 

I.V.: Ea avea acel celebru costum românesc…

C.O.: Și nu unul, sute de costume românești! A fost atât de îndrăgostită de costumul național românesc, încât și-a făcut colecție. O parte din această colecție se mai găsește, o parte din ea fusese expusă la un moment dat la Palatul Elisabeta. Sunt obiecte foarte frumoase, foarte elaborate, și ea a fost cea care a patronat, ca și Regina Elisabeta, niște ateliere în care femeile de la țară lucrau. Regina Elisabeta a început să încurajeze asta, apoi și celelalte Regine, Regina Maria, Regina Mamă Elena, încurajau mici ateliere, un fel de cooperative, în care țărăncile, iarna, când nu era prea multă muncă, brodau. A fost doamna Sofia Kretzulescu și fiica ei, Ana Lahovary, soția ministrului de externe, Alexandru Lahovary, au copiat cu migală toate aceste modele vechi, de pe iile vechi, populare, și au scos cataloage întregi, au patronat aceste ateliere în care femeile de la țară puteau să vină și să vândă aceste costume populare cu care s-au făcut expoziții în toată lumea. Chiar în timpul războiului a fost o colecție care a fost donată până la urmă statului francez, de o expoziție de ii, și atunci când au fost organizate de Ana și Alexandru Lahovary niște gale pentru strângere de fonduri pentru armată, care era în mare dificultate la vremea respectivă. Cu ajutorul acestor bani, care s-au scos de la expozițiile și spectacolele respective, la care și-au dat concursul și actori și muzicieni francezi, dar și români, s-au putut trimite materiale pentru front și pentru spitale. Deci ia și-a făcut datoria! Ia și costumul românesc, iar Regina Maria, încă de când a venit în țară, mi se pare că există undeva o fotografie, pe care am pus-o în carte, în care era cu Simona Lahovary, îmbrăcate amândouă… deci abia era Principesa moștenitoare venită. Primise cadou de nuntă de la Regele Carol un costum național foarte frumos, și ea și surorile ei primiseră cadou costume naționale.

 

Cine este cea despre care Regina Maria spunea că e o pasăre de pradă asupra lui Carol al II-lea? Zizi Lambrino, sursa unei trădări de țară

 

I.V.: Mai are o supărare vorbind despre copiii ei, pe lângă moartea Principelui Mircea, apare chiar în deschiderea acestui dialog, cu Cella Delavrancea, e moartea spirituală a prințului moștenitor Carol. Spune undeva: „Nu mai văd cum l-aș putea salva, ea este ca o pasăre de pradă, l-a prins strâns în gheare. A descoperit că va fi destul de bogat chiar dacă îl privăm de toate drepturile, așa că vrea să îl aibă cu totul, să îi sugă și ultima picătură de sânge. Odată plecat, desigur, va fi pentru totdeauna. Nicio suferință, niciun regres, nicio căință nu îi va mai deschide vreodată porțile țării lui.”

C.O.: Așa este.

I.V.: Cum a fost episodul?

C.O.: Era vorba aici de Zizi Lambrino. Nu era vorba de Elena Lupescu. Era vorba de Zizi Lambrino, și suferința vedeți, că mai are într-o scrisoare, e ca un bocet, ca un strigăt de durere, când spune: „Eu ca mamă am fost umilită cel mai adânc, să îmi dau seama că fiul meu pe care l-am crescut într-un anume fel și care știu că are un fond foarte bun, a ajuns să își trădeze țara și să își trădeze familia, românii, când era mai mare nevoie de el, pentru ce?”

I.V.: Și spune într-un alt loc, bărbații vor să domine lumea, dar pot întâlni o femeie care îi poate distruge.

C.O.: Femeia te poate distruge sau te poate înălța. Asta s-a spus întotdeauna.

 

Regele Ferdinand, un timid. Cătălina Opaschi: „De aia s-a apropiat și de Martha Bibescu. Eu nu cred că a fost amanta Regelui.”

 

I.V.: Și Carol pe undeva se și răzbună.

C.O.: După venirea în țară, da. Sigur, a fost dorința lui să renunțe la tron și a fost o luptă pe viață și pe moarte să fie convins să nu renunțe, la prima renunțare, și atunci, am găsit o scrisoare a Regelui Ferdinand către Brătianu, am și prezentat-o, la o masă rotundă, la muzeu, în care se vede și durerea tatălui. Ferdinand a fost un timid, un om extrem de cult. Un biolog și un naturalist de mare talent, cred că ar fi fost un academician în domeniu, avea un talent extraordinar la desenat. Am găsit niște desene făcute unor plante, flori, excepționale. De fapt a și desenat proiectul pentru un Ordin, deși a fost făcut mai târziu, dar el făcuse proiectul! Pentru Crucea de Război, la fel, inspirându-se după Crucea de Război Franceză, în colaborare cu Cristescu, unul dintre artiștii care se ocupa de medalistică și de decorații. Dar era un timid. El, mă rog, crescuse, ca să zic așa, ca să nu zic, în teroare, ci în grija de a nu-l supăra pe unchiul. Și unchiul fusese foarte dur cu el, pentru că și-a dat seama ce misiune îl așteaptă. Avea o timiditate și o delicatețe care ieșea la suprafață când era îngrijită. Când i se dădea posibilitatea să se manifeste. Era un om delicat, cu o cultură extraordinară. De aia s-a apropiat și de Martha Bibescu. Eu nu cred că a fost amanta Regelui. Datorită firii lui și a timidității lui. Martha Bibescu era mai înfiptă, ca să spun așa. Pe lângă marele talent și marea frumusețe și inteligență a ei, era și foarte orgolioasă și nu a avut o atitudine frumoasă nici față de Rege, nici față de Regină.

 

Povești siropoase din familiile nobile. Soțul Marthei Bibescu: : „Ah, dar mă plictisești”. Cătălina Opaschi: „Cum să te plictisească o astfel de femeie? Își găsea refugiul… probabil se simțea puțin în inferioritate intelectuală față de Martha și atunci își căuta diferite refugii.”

I.V.: A pățit-o și ea, e descrisă în carte, într-o scrisoare, în episodul cu sinuciderea soțului ei, prințul George Valentin Bibescu. Falsa sinucidere.

C.O.: Ei, mă rog, asta e tratată puțin anecdotic. Deci având o ușoară malițiozitate, nu putea să fie rea. Cella Delavrancea era mai mult amuzată de situație. Mă rog, nu era un lucru neobișnuit la vremea respectivă ca domnii din înalta societate să aibă câte o metresă. El le schimba cam des, că se plictisea. Chiar la puțină vreme după ce se căsătorise cu Martha, care era, la vremea respectivă, o splendoare de femeie, vă dați seama, se căsătorise la 17 ani, la 21-22 de ani era în plină înflorire. Talentată, premiată de Academia Belgiană șamd. Și el a spus: „Ah, dar mă plictisești”. Cum să te plictisească o astfel de femeie? Își găsea refugiul… probabil se simțea puțin în inferioritate intelectuală față de Martha și atunci își căuta diferite refugii.

 

Prietenie sau amor? Regina Maria despre Joe Boyle: „A fost stânca mea!” Care a fost relația reginei cu Joe Boyle, comandantul canadian?

 

I.V.: Pentru că vorbim de episoade controversate, colonelul canadian Joe Boyle pare mai apropiat de Regina Maria decât Prințul Barbu Știrbei. S-a vorbit foarte mult de apropierea dintre cei doi. Regina spune, îi scrie Cellei Delavrancea: „Știi cât m-a sprijinit, a fost stânca mea!”

C.O.: Stânca mea, exact! Și așa a fost! Gândiți-vă, în plină Revoluție Bolșevică, la Odessa, care era condusă de un comisar îngrozitor de crud, care scotea imediat pistolul, nici nu se uita. Mi-a ieșit din cap acum numele unei doamne, o englezoaică, a fost căsătorită cu un român și care a prins această situație în Odessa. Voiau să se întoarcă în țară și nu aveau cu ce. Exista un vas românesc, pe care bolșevicii îl sechestraseră în portul Odessa. Ea a spus: „Noi avem vasul aici, echipajul e acolo!” Nu, au luat echipajul, i-au dus și pe ăștia, i-au ținut undeva închiși, și cei cca 50-60-80 de români, câți erau, să nu uităm, bolșevicii luaseră prizonieră toată Ambasada României de la Petersburg. În frunte cu Iamandi, cu Ambasadorul. Au fost ținuți, eu am citit la un moment dat o carte, scrisă de soția unui diplomat român, nu se spune care, toată drama, nu îți vine să crezi, când citești prin ce a trecut această femeie, împreună cu soțul ei, și cu încă un diplomat englez, care trebuiau să fie duși în Siberia. La un moment dat, la jumătatea drumului au fost întorși. Interveniseră americani, englezi, toată civilizația, și au fost într-adevăr trimiși înapoi, nu le-a venit să creadă că au scăpat cu viață. Dar erau ținuți prizonieri și nu puteau să plece cu acest comisar nebun care lua pistolul și împușca, la cea mai mică… Și ce-a făcut, Boyle s-a dus acolo, cu misiune, să încerce să scoată acești români și a reușit. Bineînțeles, îmbătând foarte bine comisarul și toată gașca lui de pistolari. A spus: „Domnule, haide totuși să îi ducem că nu aveți cum să îi țineți aici, nici nu puteți să îi păziți! Duceți-i pe vas, că acolo îi păziți mai bine.” Ăștia nu și-au dat seama, au fost bine îmbătați, și au plecat pe sub nasul lor, și cu vasul încărcat, cu toți românii. Au adus și vasul, și acești români acasă, care fuseseră ținuți prizonieri de bolșevici.

I.V.: Meritul cărții e că dincolo de dialogul lor, cartea aduce portrete din perioada interbelică, mai cu seamă în scrisorile Cellei Delavrancea.

C.O.: Absolut!

 

Nume de cod și porecle nobile. Cum prezida „vaka” consiliile alcătuite din doamnele scriitoare ale secolului trecut?

 

I.V.: Apar figurile feminine ale noastre din acea perioadă. Am vorbit de Martha Bibescu. Dar e și Elena Văcărescu.

C.O.: Elena Văcărescu apare când se spune că a întâlnit-o și era foarte ocupată când se dădeau Premiile Femina. Premiile Femina erau discutate și în Franța, și în România. Și s-au pus de acord atunci, Otilia Cazimir a luat premiul. Dar ea povestește cu foarte mult umor cum prezida vaka, așa i se spunea între prieteni…

I.V.: Cu „K”.

C.O.: Da, cum prezida vaka aceste consilii alcătuite din doamne scriitoare, și o spune cu o fină ironie: „sunt ca niște păpușele, vopsite, cuminți, educate, elegante, și peste ele tronează Elena noastră, cu autoritate, și știe să își impună punctul de vedere”.

 

Cella Delavrancea, o portretistă senzațională. Cine l-a ținut pe Poincaré la ușă una dintre doamnele României?

C.O. Sunt niște scrieri ale Cellei Delavrancea unde există niște portrete absolut senzaționale. Și ea povestește la un moment dat că era în relații foarte bune cu Elena Văcărescu, mergea des în vizite la ea. Cine își permitea să îl țină pe Poincaré în anticameră? Venea femeia de serviciu, mama ei care era supradimensionată, stătea întotdeauna, avea locul ei pe un fotoliu în salon, ea se mai învârtea încoace-încolo, era foarte mioapă, te studia, dar nu prea vedea bine, și la un moment dat vine femeia de serviciu spunând: „Cucoană, uite, e un domn care zice că îl cheamă Poincaré. Ce e de făcut? Intră sau nu intră, îl primiți sau nu îl primiți?” „Primește-l, bineînțeles!” Își permitea să îl țină pe Poincaré în anticameră.

I.V.: Aici, la porțile Orientului, unde totul se ia…

C.O.: Nu, erau la Paris, erau la Paris!

 

Outfit nepotrivit la Liga Națiunilor. Cătălina Opaschi: „Cellei Delavrancea i s-a făcut părul măciucă”

C.O.: Și apoi povestea Cellei Delavrancea, „Dragă, trebuie să mă duc la Liga Națiunilor”, a făcut parte din delegația care a mers la Liga Națiunilor, ca reprezentantă a femeilor române, și zice: „Uite, m-am gândit să îmi fac o toaletă așa și așa…” Cellei i s-a făcut părul măciucă: era masivă, o rochie cu falduri, cu maci, cu nu știu ce, și pe cap, o pălăriuță minusculă, cu o floare roșie care se balansa. A reușit cu chiu cu vai să scoată floricica de pe pălăriuță, zice: „nu știu cum a plecat îmbrăcată, dar în orice caz i-am spus că nu ar fi potrivită pentru Liga Națiunilor”. Mă rog, ea era și ridiculizată în societatea franceză, și datorită accentului, vorbea foarte bine franțuzește, normal că vorbea bine, dar avea un accent mai așa, mai de Dâmbovița. Asta îi amuza foarte mult pe francezi, dar îi și irita pe unii dintre ei care voiau să o ciupească puțin, așa, și spuneau că ea nu perorează, nu declamă, ea mai mult se răstește, nu recită.

I.V.: Mai e un personaj interesant, Elena Suțu Morand.

C.O.: Chrissoveloni.

I.V.: A fost măritată cu Morand, Ambasadorul Franței la București.

C.O.: Da, în perioada Războiului, al II-lea.

 

Simke Lahovary, printre femeile puternice ale României. Cătălina Opaschi: „A murit pe la 50 și ceva de ani de un cancer, dar are niște judecăți politice extraordinare!”

 

I.V.: Are și un jurnal românesc interesant.

C.O.: Are un jurnal interesant, dar știți cine i-a dat documentația și ce a scris despre România, o să râdeți, Doamna Lahovary, doamna de onoare a Reginei. Să citești memoriile, mă rog, jurnalul lui Simka Lahovary, este un deliciu! O femeie de o inteligență extraordinară, și ea, prietenă a Reginei, extraordinar de devotată. Au fost, ea și doamna Irina Procopiu, cele mai vechi, și cele mai apropiate dintre doamnele ei de onoare. Simke Lahovary a murit, din păcate, pe la 50 și ceva de ani, de un cancer, și are niște descrieri, niște judecăți politice extraordinare. O să îți facă plăcere dacă citești. A apărut… în perioada pandemiei am găsit manuscrisul la Biblioteca Națională, și ca să îmi țin creierul ocupat, 800 de pagini m-am apucat să traduc din limba franceză. Am întrebat dacă se ocupă cineva de asta, au fost foarte vagi, mi s-a spus „da, parcă cineva a luat-o, o editură, nu știu ce” și pe urmă, imediat după asta, a fost editat de dna Filitti, așa cum trebuie.

 

Breaking news cultural. Cine e femeia din România care l-a inspirat pe Marcel Proust? Cătălina Opaschi: „Mi-a plăcut că era ca și mine, citea trei cărți diferite odată.”

 

I.V.: Se spune despre Elena Suțu că l-a inspirat pe Marcel Proust? Ce înseamnă? Cum adică l-a inspirat?

C.O.: Se zice că a fost ultima lui muză inspiratoare. Cum l-a inspirat? Primul soț al doamnei Elena Chrissoveloni, că era soră cu Jean Chrissoveloni, și cumnata unei alte bune prietene a Reginei Maria, Sybille Chrissoveloni, era de origine engleză, tatăl ei avusese depozit în port la Galați, și era o femeie foarte frumoasă și foarte îndrăgită, era foarte bună la suflet. Uite cum trecem de la una la alta, apropo de anturajul Reginei…

I.V.: Așa e la podcast.

C.O.: Ei, Elena Chrissoveloni a fost căsătorită cu Generalul Dimitrie Șuțu, atașatul militar al României la Paris. Ei nu s-au înțeles prea bine, au avut o fată împreună, pe Georgette, au divorțat, și ea l-a cunoscut pe Morand și a fost foarte încântată. Era o femeie extrem de inteligentă. Știa toată dramaturgia lui Shakespeare pe din afară. Citea trei cărți pe zi, aproape, dar mi-a plăcut că era ca și mine, citea trei cărți diferite odată. Eu am fost foarte criticată și foarte admonestată de când eram mică. Citește o carte! Nu, trei citeam și le terminam! Trebuiau să fie diferite. Vorbea vreo cinci cărți străine, era extrem de inteligentă și fină ca înfățișare, era o femeie extrem de frumoasă! L-a cunoscut pe Paul Morand, care era diplomat și cu 12 ani mai tânăr decât ea. A fost dragoste la prima vedere. Au avut o legătură foarte lungă, abia după divorțul ei, prin 37 s-au căsătorit. Locuiau împreună, aveau o casă fermecătoare, Elena Suțu-Morand era extrem de bogată, foarte bogată, și Proust a fost fermecată de personalitatea ei. În primul rând de silueta ei, cu un profil perfect grecesc. L-a interesat, și când și-a dat seama ce fină intelectuală era, s-a apropiat de ea. Ea a fost singura care reușea să îl scoată pe Proust din casă. Singura! La început ea a locuit la Ritz, nu avea hotelul ei, apoi și-a construit un hotel particular, foarte elegant, dar și modern, în același timp, pentru epoca respectivă, unde dădea niște recepții grandioase, cu toată crema intelectualității și a artiștilor din Paris. Proust o simpatiza foarte tare. Bănuiesc că și datorită faptului că fiind tot româncă, el fiind bun prieten cu Antoine Bibescu și cu Martha, pe Martha de la distanță o admira ca scriitoare, iar Martha nu i-a dat mare importanță. Are Martha o nuvelă „La bal cu Marcel Proust”, parcă, în care arată că nu prea i-a dat mare importanță.

 

Secretul prieteniei dintre Regina Maria și Cella Delavrancea

 

I.V.: Și Regina Maria spune că și-ar dori să scrie mai mult, să scrie povestiri, îi spune asta Cellei Delavrancea. Ce e interesant e cum a rezistat în timp prietenia lor. Avem puține exemple în cultura noastră de prietenii între două doamne care să reziste așa, traversând timpul, să arate două caractere puternice, sigur, diferite, Cella Delavrancea e mai mondenă, pentru că are toată libertatea de a se plimba…

C.O.: Se completau!

I.V.: La Paris, apoi în Egipt, de unde îi scrie, Regina o și vizitează într-o vizită privată.

C.O.: Da, da, da, în anii ’30!

I.V.: Regina are din când în când niște reflecții interesante în care e mai personală, dincolo de tonul sobru.

C.O.: Exact!

I.V.: S-au completat și uite că au rezistat. Nu prea avem exemple în cultura noastră de prietenie între două doamne care să reziste atâta timp.

C.O.: Poate nu le știi!  Despre asta nu se știa mare lucru, se știa că frecventa palatul, se știa că mergea și cânta, dar nu se știau multe amănunte despre asta. Nici nu se putea vorbi la vremea respectivă de așa ceva. Știu eu, în urmă cu 40 de ani nu puteai să vorbești despre așa ceva.

 

Despre colecțiile fragmentate. Cătălina Opaschi: „Dacă e o colecție așa cum a conceput-o cel care a avut-o, las-o așa cum este

 

I.V.: Aici e un mare câștig al libertății.

C.O.: Da, și asta e adevărat, și e un mare noroc că au rămas aceste scrisori, răspândite prin diverse locuri. Eu am un mare of că în timp, dar și acum se mai întâmplă, se răspândesc, se fragmentează colecții. În mentalul colectiv, chiar al intelectualității, nu e bine înrădăcinată ideea că o colecție e o colecție, poate să fie făcută și din 17 feluri de obiecte. Dacă e o colecție așa cum a conceput-o cel care a avut-o, las-o așa cum este, asta reflectă și mentalitatea personajului respectiv, apropo de ce se află în spatele personajului, și dă o idee despre preocupările lui și despre eul lui. Nu poți să răspândești, uite, cum s-a făcut cu colecția Saint Georges, am găsit informații în colecția Saint Georges cu care am corectat niște lucruri. Acesta a fost un ofițer, dintr-o familie foarte bună din Moldova, care s-a rugat de toți prietenii din nobilime, și alții, care au colecții, de documente, obiecte, care nu le mai trebuie, vechi, lucruri care sunt legate de anumite personalități. A zis: ce pot să cumpăr, cumpăr, ce nu, poate le dăruiți, și a făcut o colecție fantastică; în timpul Primului Război Mondial când a venit nenorocirea și a fost ocupată țara, nu știu de ce o fi avut el impresia, probabil din cauză că o fi fost trimis cu armata în zona respectivă, unde crezi că și-a mutat colecția micului muzeu? La Târgoviște! Ce s-a întâmplat cu colecția? Praf, după ocuparea țării! Și atunci s-a apucat să o adune din nou. A adunat enorm de multe documente, documente de familie, obiecte, tablouri, desene. Sunt foarte multe tablouri la Muzeul de artă cu autor necunoscut și cu personaje necunoscute. Am găsit într-un inventar toată colecția de tablouri care s-ar putea identifica măcar și numai prin succinta descriere și după dimensiuni. Am zis să fac odată lucrul acesta.

 

Noul proiect inedit al Cătălinei Opaschi, dezvăluiri în premieră. O carte despre 14 portrete ale chipurilor unor doamne mai puțin cunoscute din secolul XIX

 

I.V.: Știu că acum lucrați, aveți în pregătire o carte, 14 portrete sau chipuri ale unor doamne mai puțin…

C.O.: Sau deloc…

I.V.: Cunoscute. Din ce perioadă?

C.O.: Majoritatea sunt secolul XIX și începutul secolului XX. O să se încheie cu doamnele din familia Kretzulescu-Lahovary, deci Sofia Kretzulescu, soția doctorului Kretzulescu, și fiica lui Ana Lahovari, și nepoata lui, Colette Lahovary Plagino. Care a fost una dintre eroinele Primului Război Mondial. E amintită de Regina Maria și în scrierile ei. Ea a făcut un tren center, pe care l-a utilat și cu care a mers și a luat marii răniți de pe front și îi aducea la spitalele unde trebuiau să fie plasați, îngrijiți, operați șamd. A fost decorată nu numai de către români, avea și Crucea de Război a Reginei Maria, a avut și Crucea de Război. A fost un personaj foarte interesant și a trăit multă vreme, ca și Ana Lahovary, 90 și ceva de ani. Dar nu vă spun că a murit în mizerie. Bineînțeles că și soțul ei care a fost decanul corpului diplomatic al României, fără pensie, fără nimic, în anii 50 și ceva, făcea o cerere către autoritățile statului să primească o pensie pentru anii serviți României. Peste 37 de ani serviți. A fost în perioada Primului Război Mondial, a fost diplomat la Paris, și el este cel care a primit steagul lui Ștefan cel Mare din partea Armatei Franceze într-o ceremonie grandioasă la Sorbona, când a fost predat și adus în țară. A fost un imbold extraordinar pentru armată la vremea respectivă. Să aduci stindardul lui Ștefan cel Mare, care fusese purtat în atâtea bătălii victorioase, a fost un simbol și o infuzie de încredere și de patriotism care a ridicat moralul armatei. Pe urmă a intervenit și misiunea franceză militară.

I.V.: Nu o să trecem acum în dreptul fiecăruia, dar încă un exemplu-două din cele pe care le aveți în vedere?

C.O.: O să mă refer puțin la Cocuța Conachi Vogoride, eroina Unirii, să zic așa, dar nu la partea cunoscută. Ce s-a întâmplat cu ea după ce a plecat din țară și s-a căsătorit cu Principele Ruspoli, care a luptat pentru risorgimento deși el făcea parte dintr-o familie a nobleței negre a Vaticanului. El și tatăl lui au luptat pentru risorgimento, pentru unificarea Italiei și aici a fost, cred, terenul pe care s-au întâlnit, și Cocuța a luptat pentru unire, în felul ei, și acest Principe Ruspoli, care a ajuns primar al Romei, a luptat pentru același lucru. Prezint puțin ce s-a întâmplat cu ea și cum a intrat în această familie. Pentru că dacă o să mergi pe Via del Corso, între Piața del Popolo și cealaltă piață…

I.V.: Piața Veneția.

C.O.: Exact. La un moment dat o să treci pe lângă Palazzo Ruspoli, în momentul de față nu se vizitează, se organizează numai expoziții, dar a fost al familiei. Lumea spune, cine a scris despre Cocuța Conachi, a tronat în Palatul din Roma… Nu! Nici nu a ajuns aici, pentru că el era proscris la Roma, abia în 1870, când s-a cucerit Roma și s-a terminat procesul de reunificare a Italiei, atunci s-a întors în Roma, dar ea deja murise. Ea a stat la Senigallia, într-un pălățel al familiei, acolo și-a crescut copiii pe care i-a avut cu Principele Ruspoli, deși majoritatea lor au fost născuți în Moldova.

I.V.: Va fi ca un roman cartea.

C.O.: O să fie ca niște mici romane.

 

Cătălina Opaschi: „Femeile în istoria noastră apar doar așa, în spatele bărbaților, foarte puțin”. De ce nu e totuși istoria României expresia unei culturi misogine?

.

I.V.: De ce este atât de puțin cunoscută? E dezinteresul nostru față de propria istorie?

C.O.: Femeile în istoria noastră apar doar așa, în spatele bărbaților, foarte puțin. Le mai găsești prin documente în care semnează alături de bărbații lor anumite acte.

I.V.: Avem o cultură de tip misogin?

C.O.: Nu aș zice, dar nu era obiceiul nici în alte părți.

 

Doamnele seducătoare ale culturii noastre. Cătălina Opaschi: „Am avut o doamnă care este considerată în literatura spaniolă muza inspiratoare a celui mai mare scriitor romantic, a lui Juan Valera.”

 

I.V.: Regina Maria însăși, de multe ori era nemulțumită de oamenii politici, mulți dintre ei personalități politice.

C.O.: Au părut așa, mai mult în planul doi, femeile noastre, doar cine știe, să fie o persoană mai scandaloasă sau aventurieră. Atunci mai sunt amintite. Sau să fie un proces care a durat, cu o miză extraordinară. Dar în general nu sunt. Abia din secolul XIX încep să se mai manifeste. Am avut o doamnă care este considerată în literatura spaniolă muza inspiratoare a celui mai mare scriitor romantic, a lui Juan Valera. A fost doamna Lucia Pallady, căsătorită prima oară cu Nicolae Cantacuzino, văduvă, apoi căsătorită cu Marchizul de Bedmar, care era vărul primar al Împărătesei Eugenie a Franței. El a fost martor, ca și ea, la căsătoria lui Napoleon al III-lea, cu Eugenie. Are o viață foarte interesantă. A încercat să-l susțină la un moment dat pentru Principatele Unite ca domnitor, pe ginerele ei, Prințul Wittgenstein, căsătorit cu fiica ei, Pulcheria. Sunt lucruri mai puțin cunoscute. Iar strănepoata acestei doamne a fost Sofia de Wied, pentru foarte scurtă vreme, șase luni de zile, Regina Albaniei. Căsătorită cu nepotul Reginei Elisabeta.

I.V.: Care ar fi pentru cei de astăzi, pentru tinerii de astăzi, lecția acestei prietenii, care străbate timpul, cea dintre Regina Maria și Cella Delavrancea?

C.O.: În primul rând fidelitatea, să spunem. Fidelitatea! Cum să spun eu, sentimentul înalt, sinceritatea, fără niciun fel de îndoială, educația și instrucția. Lucruri care, din păcate…

I.V.: Pentru că vorbim de educație și de instrucție, vorbim așa, pe finalul acestei discuții, ca doi dâmbovițeni. Faptul că v-ați născut și ați studiat la Târgoviște a contat în opțiunea pentru istorie?

C.O.: Mult! Asta datorită tatălui meu.

 

Cătălina Opaschi, dezvăluiri despre copilăria ei: „Făt Frumosul meu era Vlad Țepeș sau Brâncoveanu.”

 

I.V.: Asta voiam să vă întreb. De unde vine această pasiune pentru istorie?

C.O.: La noi dragostea pentru istorie e o boală de familie. Bunica mea dinspre tată, nu cea dinspre mamă, cea dinspre tată, care nu avea prea multă școală, avea vreo cinci sau șase clase, pentru că pe urmă s-a gândit tatăl ei să o mărite repede, pe la 15 ani, toată viața ei a suferit din cauza asta. Nu a putut să învețe mai mult. Îi plăcea istoria la nebunie, idealul ei pentru femeia română era Elena Cuza, cartea scrisă de Lucia Borș, despre Doamna Elena Cuza, am văzut că s-a reeditat acum, de curând, cred că a fost roasă de câte ori a citit-o și întotdeauna o dădea exemplu. Tatăl meu, la rândul lui, a fost jurist, a făcut Facultatea de Drept, dar înainte de asta, a făcut Istoria. Nu și-a dat licența, nu a terminat Istoria. Dar când eram mici, noi nu am știut la început povești cu Ileana Cosânzeana și cu Făt Frumos. Pe noi ne lua de mână și ne ducea: la ruine, la casele boierești, care mai existau încă pe vremea respectivă, și ne povestea istoria familiilor, ce rol au avut în istorie, ca pe o poveste. La mine, Făt Frumosul meu era Vlad Țepeș sau Brâncoveanu. Pe care îl vedeți acolo, e unul dintre preferații mei. Mihai Viteazul, ne ducea la Curte, la Mănăstirea Dealului și ne povestea istoria. Sigur că am știut și povești despre Ileana Cosânzeana și despre Făt Frumos, normal, dar primele, pe care mi le amintesc cel mai bine, acestea sunt.

I.V.: Deci tatăl e cel care v-a insuflat pasiunea pentru istorie.

C.O.: Și mama, mama era mai mult, cum să spun eu, cu poveștile istorice, să spun așa, și cu limbile străine.

I.V.: Care e personajul favorit din istoria națională?

C.O.: Brâncoveanu, fără nicio îndoială.

I.V.: Dar din cea universală?

C.O.: Sunt vreo doi, dar parcă nu sunt. Pentru că, nu știu, suntem tentați după un anumit număr de ani, și chiar ca istoric care trebuie să judece sine ira et studio, apropo, știți că mayașii îi omorau în chinuri cumplite pe istoricii care nu scriau adevărul. Asta aviz amatorilor care interpretează istoria și o bagă în niște tipare care nu sunt ale ei. Sunt ale lor.

 

Mărturie dureroasă. Cătălina Opaschi: „Un frate de-al meu mic a fost omorât de ruși, sora lui tata a fost omorâtă de ruși, mama a fost împușcată de ruși”

 

I.V.: Care sunt cei doi?

C.O.: Nu sunt chiar doi. Mă impresionează într-un fel, într-un mod plăcut, dar și neplăcut, Ludovic al XIV-lea al Franței, pentru ce a făcut pentru Franța și toată perioada respectivă, cultura, arhitectură, muzică, teatru, gândiți-vă, pe vremea lui Moliere, a marilor arhitecți, a jocurilor de apă, a muzicii lui Delalande șamd. Îmi place mult literatura rusă. Îmi place literatura rusă! Pentru că îi găsesc foarte multe afinități cu sufletul românesc pe anumite paliere. Însă la ei intervine o fractură, apropo de ce spunea Regina Maria. Întotdeauna va fi un nor negru deasupra capului nostru. Apropo de asta, niște veri de ai mei care au plecat, au fugit în străinătate, tineri fiind și având o situație foarte bună, el era obsedat de faptul acesta. Cât mai departe de ruși! Asta a fost leitmotivul vieții lui, cât mai departe de ruși. Tatăl lui fusese prizonier în Rusia. Era ofițer. Și familia noastră are o istorie tristă în legătură cu aceste întâlniri cu rușii. Un frate de-al meu, mic a fost omorât de ruși, sora fratelui lui tata a fost omorâtă de ruși, mama a fost împușcată de ruși. Nu vorbim de arta rusă, de civilizația rusă, civilizație până la un anumit punct. Și o să vedeți că Radu Rosetti în Memoriile lui spune un lucru foarte adevărat. Rușii, în mod ciudat, modernizarea societății feudale românești nu a venit dinspre apus, a venit dinspre răsărit. Odată cu armatele ruse de ocupație. De atunci au început moda, balurile, limba franceză șamd. Dar în același timp a fost o politică de stat a Rusiei pentru implementarea unor elemente rusofile aici, cabinetul de externe de la Petersburg a dat indicații ca ofițerimea să se căsătorească cu cât mai multe fete din protipendada română. Multe s-au căsătorit, puține au fost care au rezistat, iată, una a rezistat. Apropo de aceste episoade, una este despre Vladimir de Blaremberg, care era de origine din Țările de Jos, trecând prin Franța, la curtea lui Ludovic al XV-lea, cu familia, o parte mergând în Rusia și intrând în armată. Tatăl lui Vladimir de Blaremberg, care a fost ofițer aghiotant al lui Alexandru Cuza și cumnatul lui, a fost cel care a înființat Muzeul de Istorie de la Odessa. El a fost cel care a făcut primele săpături și a descoperit civilizația scitică. Deci am, cum să spun, o compasiune pentru soțul Mariei Antoaneta, care a fost un nevinovat căzut pradă Revoluției, sigur, de pe lumea ailaltă nu l-a mai satisfăcut, că și capii revoluției au sfârșit tot la fel ca el, pe eșafod, așa, dar nu pot să spun că am un personaj cu care m-aș identifica și cu care aș fi vrut să zic: ah, uite, personajul respectiv.

 

Cu ce diferă istoria României? Cătălina Opaschi: „Eroi ca ai noștri, sincer, mi se pare că nu au fost”

 

I.V.: Nu e un echivalent al lui Brâncoveanu.

C.O.: Nu! Eroi ca ai noștri, sincer, mi se pare că nu au fost. Gândiți-vă, o țărișoară atât, împreună cu Moldova, dar fiecare separate la un moment dat, care au ținut piept puhoiului dinspre Răsărit și au rămas în picioare. Au rămas ca români, au rămas ca țări și care, vorba aceea, au păzit, într-adevăr, porțile Europei. Ați văzut când s-au dat deoparte românii, am avut Pașalâcul de la Buda și au ajuns până sub zidurile Vienei.

I.V.: V-ați specializat în sigilografie heraldică și numismatică modernă.

C.O.: Numismatică mai puțin, nu a fost pasiunea vieții mele.

 

Cătălina Opaschi: „M-am apropiat foarte greu de istoria modernă și contemporană”

 

I.V.: Care e perioada în care vă simțiți cel mai acasă, ca istoric?

C.O.: Eu ca specializare am fost medievistă, dar de ce, m-am apropiat foarte greu de istoria modernă și contemporană. Datorită istoricului familiei, ca să zic așa. Pentru mine, istoria contemporană și o parte din istoria modernă mi-au plăcut și îmi plac foarte mult, dar istoria contemporană niciodată. La facultate aveam notele cele mai mici. Nu îmi plăcea să învăț istorie contemporană.

 

Cine a pus România pe hartă și care au fost ceasurile astrale din istoria noastră?

 

I.V.: Care e momentul de vârf din istoria României? Ceasul astral al istoriei noastre?

C.O.: Ceasul? Au fost mai multe, dar din păcate nu au ținut. Unul dintre ele a fost Mihai Viteazul. Câte s-ar fi putut schimba! Alt ceas astral a fost venirea lui Carol I pe tronul României. Care ne-a pus pe hartă. Cum să spun, Carol I ne-a pus pe harta lumii datorită felului în care a știut să conducă așa, cu duritate, uneori, cu severitate, dar ne-a pus pe hartă. A făcut din două țări semifeudale o țară foarte puternică, una care era ascultată, și un centru de greutate pentru Europa asta centrală și de sud-est. Gândiți-vă numai la alianțele care s-au făcut aici și care au încercat să țină echilibrul. În al doilea Război Mondial. Din păcate nu au ținut. Și cred că unul dintre principalii vinovați a fost Carol al II-lea. Dacă ar fi fost mai puțin iubitor de doamne Carol al II-lea, pentru că avea niște calități extraordinare, era un tip cult, era dur, când își propunea să facă ceva, făcea… Ce să mai vorbim de Fundațiile Regale și uitați-vă la Enciclopedia României. Poți să îți dai seama ce a însemnat România în perioada interbelică numai deschizând acea Enciclopedie. Sau deschizând un mers al trenurilor de la vremea respectivă, și îți dai seama ce însemna România atunci!

 

Norocul Cătălinei Opaschi: „Eu am avut și noroc, parcă au venit lucrurile spre mine, parcă le-am atras.”

 

I.V.: Cătălina Opaschi, mulțumesc mult pentru această oră de istorie. În final aș vrea să vă rog să adresați un gând, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

C.O.: Ar trebui să vă urmărească pentru că vor avea ce învăța. Sunt personalități deosebite, absolut deosebite, pe care ar trebui toată lumea să le cunoască, pentru că nu sunt cunoscute, câte personalități nu sunt… eu de asta te-am refuzat de atâtea ori, pentru că mi-am spus: cine sunt eu? mă compar cu Academicianul Maya Simionescu? Mă compar cu prof. Askenasy?

I.V.: Excepțional câtă vitalitate la 94 de ani.

C.O.: Dar nu numai!

I.V.: Ce lecție de viață!

C.O.: Eu sunt un mic istoric acolo și e pasiunea mea și treaba mea că îmi place să stau ca un șoarece în arhivă și să mă minunez de ce descopăr.

I.V.: Detectiv istoric.

C.O.: Exact, să știți că orice istoric e un detectiv. De lucrul ăsta mi-am dat seama ca muzeograf. Muzeograful ce face? El primește niște obiecte, de multe ori nici nu știe ce sunt. Vine cineva și îți oferă la achiziții un obiect, sau îl donează muzeului. Am impresia că e un obiect vechi, dar nu știu ce e. Dacă e un arheolog, își dă seama ce e. Uite, e un vas din perioada respectivă. Dar îți aduce la un moment dat un vas din alt loc. Așa că vag, parcă, a fost legat de familia respectivă, dar nu știu. Și începi să îl întorci pe toate părțile. Hop! Găsești o mică stemă, sau o monogramă. Te duci, mai cauți, câteodată umbli și câte un an, și doi! Câteodată, într-o săptămână… Eu am avut și noroc, parcă au venit lucrurile spre mine, parcă le-am atras.

I.V.: Mulțumesc mult, poate ne reîntâlnim la următoarea carte!

C.O.: Ah, nu știu, mulțumesc mult, să mă ajute Dumnezeu să o termin!

I.V.: Mulțumesc mult!

C.O.: Cu plăcere, și eu mulțumesc!

Parteneri