Pentru mine, întâlnirea cu arta lui Răzvan Voiculescu n-a fost niciodată un simplu episod cultural, ci o tresărire: dovada că frumosul nu a murit încă, chiar dacă lumea — cu toată goana ei spre consum și superficial — încearcă s-l arunce la periferie, ca pe un lucru inutil.

Și asta „m-a lovit” din prima clipă: la Răzvan, femeia nu e niciodată un trup expus ca marfă, nici momentul acela, în care misterul e stors până rămâne doar o poză. La el, femeia e o lumină care nu cere, dar aduce. O lumină care atinge pielea fără s-o rănească, așa cum nu prea mai întâlnim azi, când „lumina” altora nu e decât un reflector brutal îndreptat spre ceea ce ar trebui să rămână sfânt.

Poate de aceea mă regăsesc în felul lui de a privi femeia. Niciodată feminitatea ca pe o colecție de gesturi sau o vitrină cu forme. Femeia rămâne — și o spun cu toată responsabilitatea cuvântului — un rest de sacru pe care Dumnezeu „l-a rătăcit” printre noi, ca să nu uităm cine suntem. Și dacă atingi sacralul, o faci cu respect, nu cu aroganța celor care confundă erotismul cu exhibiția sau, mai rău, cu propriul orgoliu, cu acea onanizare intelectuală prin care unii încearcă să pară profunzi, umilind în schimb ceea ce nu înțeleg.

Răzvan nu cade în nicio capcană din acestea. El nu dezbracă femeia. O dezminte de trivial. Și îi arată adevărul — nu ca pe un verdict, ci ca pe o naștere.

E mare lucru ca un artist să fotografieze nudul fără să ucidă taina din interiorul lui. Și e și mai mare lucru să facă din nud o întâlnire între vulnerabilitate și forță, între fragilitatea unei respirații și lumina aceea care vine de dincolo de granițele noastre. Răzvan reușește asta cu o liniște care te pune pe gânduri. Te obligă, fără să ridice tonul, să vezi că frumusețea nu se consumă — se contemplă. Iar contemplarea, oricât o ocolim, rămâne un act spiritual.

Îl cunosc pe Răzvan din 2008. Am colaborat împreună la albumul despre Țara Lăpușului, lansat în 2010, unde lemnul, meșteșugul și mai ales tăcerea au altă densitate decât în restul lumii. A fost o lucrare frumoasă, dar și complicată, ca toate lucrurile care ating sensibilul și adâncul.
Și tocmai de aceea pot spune liniștit că ce afirm aici nu vine din prietenie, ci din respect. Din recunoașterea unei arte care știe, fără să explice, să ridice frumusețea la rang de sublim, așa cum puțini mai încearcă în zilele noastre,  în care mai toată lumea ar vrea să fie „artist”.

La Răzvan, fotografia nu e despre corp. E despre ființă. Despre cine rămâne din om după ce cade învelișul.

O femeie fotografiată de el nu e o formă. E o întrebare. Un „cine ești?” pe care lumina îl șoptește fără să deranjeze, fără să invadeze, doar atingând suficient cât să elibereze un sens.
E ca un drum înapoi spre sine, în care trupul uită de sine și devine prezență. O prezență care, pentru câteva clipe, ne amintește că fiecare om rămâne un mesager al lui Dumnezeu coborât în carne.

Și atunci, când privești fotografia, nu mai vezi o imagine. Vezi o mărturie. Vezi dovada că frumusețea nu ne aparține nouă, ci ne este îngăduită. Ca un dar. Un dar care dispare dacă nu îl primești cu smerenie.

Într-o lume care uită repede – prea repede –  Răzvan ne obligă să ținem minte. Că lumina poate fi blândă. Că trupul poate fi demn. Și că femeia, dacă este privită cu ochi curați, nu-și pierde niciodată miracolul.

„Chapeau, Domnule Răzvan Voiculescu!”

Autor: A.V. H.

Nota bene: Text scris apropo de cel de-al treilea album de artă fotografică a Nudului (lansat pe 26 noiembrie la Teatrul Metropolis- Sala Gloria, fostul cinematograf) avându-l ca autor pe artistul fotograf Răzvan Voiculescu – „Nud. Proiecție de trup și stare (2)”/2025

Celelalte 2 albume sunt:  Lumea e ca tandrețea unui nud, Editura Humanitas Multimedia/2004

 și Nud. Proiecție de trup si stare (1), Editura: Q-T-Raz / 2005

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]