I. Celui ce i se retează o mână, sau un picior, totdeauna în somn visează că scrie cu acea mână, că aleargă cu acel picior. Cei care au fost invalidați în societate așteaptă ziua cea mare pentru a deveni valizi, cu trup de lumină. Bucată cu bucată de s-ar rupe dintr-un om, tiparul ființei sale nu poate nimeni să-l atingă. Acesta este înscris într-o ordine mai adâncă, abisală, de aceea năvălește cu forță în visul omului. În visul din timpul somnului, dar și în visul din timpul de veghe. Cultura strânge aceste vise și caută să-l redea pe om întreg. Tot astfel se întâmplă și cu un popor invalidat de vecini prea puternici, de imperii neîncăpătoare în sine. Tiparul ființei sale încrustat în memoria și piatra istoriei nu poate fi atins, chiar dacă peste el minți bolnave și creioane boante trasează o altă hartă. Un popor își are o memorie colectivă, iar aceasta constituie geneza oricărui vis al său. Carte poştală emisă în 1919 pentru a sărbători Marea Unire Psihologia colectivităților umane a demonstrat, după C. G. Jung, că un popor se definește chiar prin ceea ce visează în timpul somnului. Cu ani în urmă, am visat că participam la Sărbătorirea de unitate a tuturor provinciilor românești, organizată de Eminescu la Mormântul lui Ștefan cel Mare, de la Putna, din 1871. Nu văzusem Putna cu împrejurimile sale, până în acel vis, și nici nu eram informat în detaliu despre acest eveniment, publicistica lui Eminescu, Opere, vol. al IX-lea, apărând ulterior. Dar la verificare, în privința înfățișărilor exterioare, era aidoma visului; iar în ceea ce privește desfășurarea sărbătoririi, ceva mai mult și cu spor de realitate. O alee de pietriș ducea spre intrarea în mănăstire, de o parte și alta, a aleii și a lăcașului rânduri de meri înfloriți, iar între fiecare patru pomi era câte un foc ce susținea pe flăcările sale o cruce cu brațele de aur. Pe fiecare braț de cruce sta câte un copilaș îmbrăcat în alb, ca un înger sau fluturaș pe o floare, legănându-se cu crucea, atingând când într-o parte, când în alta, iarba. Mulțimea sta în fața bisericii, dincoace de un anume ecran invizibil, cu un cadru înalt de 3 m și lat de 5 m., sofisticat, cu specialiști la butoane. Ecranul era așezat de-a curmezișul aleii, la o distanță de vreo 15 m. Trebuia să trecem prin acest ecran. Cei care treceau deveneau dincolo de el adevărații participanți ai evenimentului de la 1871. La un moment dat, oarecum pe aleea liberă, apare tânărul Eminescu, în veșminte negre, sub brațul stâng cu un mănunchi de “ziare”, pe care se putea citi titlul: RĂPIREA BUCOVINEI. Împarte în stânga și-n dreapta câte o broșură și pășește spre intrare, urcând cele două trepte. Între stâlpii de la intrarea în sfântul lăcaș, un sobor de preoți cântă Psalmul 24, ca în Sfânta Noapte a Învierii, ca un dialog prin care curge divinitatea în omul sfințit: “- Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei! – Cine este acest Împărat al slavei? – Domnul cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în luptă. – Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-le, porți veș- nice, și Împăratul slavei va intra. – Cine este oare acest Împărat la slavei? – Domnul oștirilor, El este Împăratul slavei.” Și dintr-o dată, preoții cu mulțimea: “Eminescu este domnul oștirii noastre. Sfânt este Ștefan cel Mare! Eminescu este Domnul…” Și din mănăstire iese plutind coroana lui Ștefan cel Mare, de aur și de foc, și se oprește deasupra creștetului lui Mihai Eminescu, la o distanță de un braț, în timp ce el se întoarce cu fața spre mulțime. “Sfânt este Domnul, Împăratul slavei!” zice împreună cu soborul de preoți, cu mulțimea, și continuă să răsune… După acest vis știu cu certitudine că Răpirea Bucovine nu a fost scrisă de M. Kogălniceanu, ci de Eminescu. Mulți dintre noi aud, nu numai în starea de veghe, ÎN LOC DE EDITORIAL 2 BANCHETUL, 22-23-24 / 2017 ci și în somn, Hotărârea adoptată de Sfatul țării, la 9 aprilie 1918, de unirea Basarabiei cu România: “Republica Democratică Moldovenească (BASARABIA), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotă- rască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa România”. Sau se văd în Palatul metropolitan din Cernăuți și aud Consiliul general al Bucovinei hotărând: “Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colaciu și Nistru, cu regatul României”. Și aceste vise, oaze de lumină din memoria noastră colectivă, se varsă în cultură. Ea ne redă ca un popor întreg. Este ceea ce visa Eminescu, în noaptea de 15- 16 august 1871, în Turnul lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, “Cultura este puterea popoarelor”, ca apoi, la trezirea crudă în zilele stâlcite ale istoriei, în 13 iunie 1889, în ospiciul lui Șuțu, să-și acopere capul rănit cu coroana lui Matei Basarab. Dosarul de urmărire și apoi de punere sub interdicție a poetului s-a fost închis atunci, dar el se deschide ori de câte ori se trece prin Ziua cea Mare. Chiar pe sub “pușca umplută cu pietre de diamant cât oul de mari”. II. Operele de cultură sunt însemnele nepieritoare ale istoriei naționale; în ele reverberează, legând generație de generație, năzuințe, deziderate, idealuri. Frumusețea, structura, măreția arhitectonică și realele lor vorbesc despre unitatea și individualitatea firii unuia și aceluiași neam. În opera lui Lucian Blaga, arhitectural înălțată prin câte trei coloane și muzical desfășurate către trei dimensiuni ale spiritului, rezonează trei spații, ca unul și același, ale ființei naționale. În Hronicul și cântecul vârstelor (scris în 1946 și publicat postum, în 1965, Editura tineretului), Lucian Blaga își reprivește “diagrama” operei și etapele biografice, ascultând “sângele” cum se trage “înapoi în părinți”; înregistrează murmurul istoriei și, mai ales, al destinalei zile de la Alba-Iulia, al cărei “cântec” se aude în întreaga-i operă. “Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba-Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă – își amintește el – n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineața zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos cu căruțele. A renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba-Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respira- ția se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba-Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur fir, iar pe cealaltă parte se retrăgea, în aceeași direcție, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii. (…) La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat c-o strângere de inimă și mă consolam cu speranța că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de nedescris. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiți totul, chiar și stângăcia și totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeași trăsură de la Sebeș, atât eu cât și fratele meu, ne simțeam purtați de conștiința că «pusesem temeiurile unui alt Timp», cu toate că n-am făcut decât să participăm, tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria și atmosfera sa, ne comunica o conștiință istorică. Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, Tata își dormea somnul sub rădăcina plopilor. Zgomotul roților pă- trundea desigur până la el și-i cutremura oasele. «Ah, dacă ar ști Tata, ce s-a întâmplat» zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir. Și cât a ținut drumul prin sat, n-am scos un cuvânt, nici eu, nici Lionel. O emoție ne strânsese gâtul ca o mână, care încetul cu încetul se înmuia, după ce voise aproape să ne sufoce. În sat era întuneric și liniște. Când dăm să ieșim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neașteptat, în noapte, un strigăt de copil: «Trăiască România dodoloață!».” (pp. 231-233). Strigătul acesta de copil, care și-a luat zborul la amurg ca și al păsării înțelepciunii, a străfulgerat noaptea, făcând vizibil lumii adevăratul chip rotund al României. Desăvârșirea unității politice venea să confirme “unitatea preexistentă” a românilor clamată continuu de Eminescu. Strigătul de copil nu putea să fie altceva decât vocea “omului pururea tânăr”, în care Eminescu, în rând cu creatorul basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, văzuse geniul poporului român. Și Lucian Blaga îl auzise, pe când se întorcea acasă de la Marea Sărbătoare Națională de la Alba-Iulia, și-și începea pregătirea volumului Poemele luminii.