Prietenul meu Grigore Vieru, autor nu doar de poezii, ci și de abecedare în limba română, iubea atât de tare această țară, rotundă și mare, în care intră negreșit Basarabia, încât plângea povestindu-mi cum a stat el la o coadă în Piața Amzei și ce bucurie nemăsurată a trăit vorbind în curata limbă română. Se bucura până și pentru că a stat la o coadă nenorocită, pe care eu o blestemam, fiindcă se afla la București și era o coadă în limba română! Mulți basarabeni o vorbesc mai greu, mai stâlcit uneori, limba rusă scoate capul de după silabe, mă rog, nu-i neapărat vina lor. Grigore a scris niște versuri simple și pătrunzătoare și despre casa părintească al cărei pervaz și cerdac nu se vând niciodată, orice ar fi, orice s-ar întâmpla. Țara era proprietatea sufletească supremă. De la ea pleacă stabilitatea ta energetică, vitalitatea luptei, proprietatea zborului, înariparea în durere.
Scriu aceste rânduri acum, la București, unde mă găsesc de ieri, iar colegii mei din presă asudă să aducă elemente noi despre tragedia cu elicopterul cu patru savatori morți într-un accident de vreme rea peste Prut. Ce elemente noi? Iar găsim o poveste paralelă cu tragedia și cu devotamentul acelor oameni, doctori și piloți? Puteau, fiind vreme câinoasă, să refuze misiunea. Au realimentat și au plecat din nou peste Prut, fiindcă mai zburaseră o data, în aceeași zi. Timofti, președintele României de peste Prut, spune că-s eroi, se închină la jertfa lor și decretează zi de doliu national. La ambasada Bucureștilor de la Chișinău (sinustru sună – să ai ambasadă, ca strain, în țara ta!) cetățenii depun flori și aprind lumânări. Am fost mișcat. Da, Grigore Vieru, acesta este Podul tău de Flori, adevăratul. Nu cel festiv, nu cel din lozinci, fiindcă mulți și de acolo și de aici nu vor unirea. Podul care unește deopotrivă viață și moarte, speranță și înfrângere. Au murit o doctoriță, un asistent – și ei parte a sistemului medical românesc, hulit pe drept, dar și cumplit de mult pe nedrept, azi – și doi piloți, toți oameni tineri, cu drept la viață. Au mai trebuit niște lacrimi pentru a face sau reface Podul. Lipseau niște lacrimi. Au fost puse, ca niște note de prohod, pe portativ. Podul e acolo unde oameni tăcuți, înnegurați de o povară, de o remușcare, de o neputință aprind o lumânare. Unirea, refuzată după 1989 de ai noștri, prea osteniți de menținerea puterii, fiindcă unii n-au căzut niciodată de la putere, se petrece la flacăra mica a lumânărilor puse pe asfalt la Chișinău.
