ați început să albiți, doamnă
mi-a spus Petruța,
cea care mă ajută, de câțiva ani,
să strâng iarba uscată a timpului
și urmele vietăților din curte

îmbătrânesc, ca orice muritor,
i-am răspuns,
chiar dacă, demult,
o promisiune am făcut,
că de douăzeci de ani mereu fi-voi

nu-i adevărat, nu acesta-i motivul, a continuat ea,
mereu atentă la
detaliile ținutei mele de curte și din afara ei

martor am fost
la ceasurile negre trăite,
care acum se văd, doamnă

mereu m-am întrebat cum puteți,
cum reușiți să fiți
în aste condiții?

nu știu, și nici nu mă mai întreb
știu doar că prea mult timp
copil am fost

mai întâi, în grija părinților și bunicilor
care mult m-au iubit,
apoi, în răsfățul poeziei am crescut

acum, un copil de la care
prea mult se cere, mă simt
sau eu încerc să devin adultul care se cuvine a fi
deși imposibilă îmi pare
această trecere abruptă

părul începe să capete altă culoare,
trupul să fie cum simte el,
nu cum mi-aș dori,
dar eu tot copil mă vreau, mă simt,
în scurte momente întâmplate,
datorită câtorva oameni, câtorva prieteni

însă, când clipele acestea se isprăvesc,
mă întorc la adevăr
și atunci, frică de nu mi-ar fi de frig și întuneric
capacul criptei aș ridica,
și locul mi-aș lua înainte de vreme

doar că de multe mă suspectez,
dar nu și de lașitate,
așa încât aștept toate relele și bunele,
atâtea câte or mai fi,
să vină, să le trăiesc pe toate

și, în continuare, copil mă alint,
atâta vreme cât prieteni mai am,
care gândul îmi poartă,
și de urarea unuia mereu mă agăț
„ai grijă de tine, copile!”
așa am să fac, îi promit
și repede uit,
ce noroc, însă, că alții, în locul meu, se străduiesc să o facă