Giorgiana Radu-Avramescu: Bucuria, ca umbră a tristeții

 

A început greu acest decembrie. Lună a bucuriei, este deopotrivă și a melancoliei. A regretelor. A contabilizării celui ce ești. A dorului. Decembrie îmbracă multe cojoace ale stării de fapt, ale existenței umane în cel mai adânc înțeles.

Simplist îl rezumăm la cadouri, colinde, îmbuibare. Și, într-un fel, așa și este dacă ne gândim că toate acestea pornesc de la a fi împreună. Familie, prieteni, oameni dragi care-și manifestă iubirea, bucuria, recunoștința prin cele obișnuite, devenite tradiție.

Distribuie prietenilor

Dacă ar fi să atribui lunii decembrie un cuvânt care s-o definească, aș spune ÎMPREUNĂ. Și cred că mulți dintre noi au văzut în ultimii doi ani cât de greu se poate împlini această aducere laolaltă a celor ce simt să fie unii lângă ceilalți.

Am iubit întotdeauna această perioadă și, fără să știu de fiecare dată de ce, uneori chiar fără motiv, bucuria mi-a fost mereu însoțită de umbra tristeții. Poate gândul că se va isprăvi repede, poate nedumerirea unui nou început de an, nu știu de ce mereu și-a găsit loc în trăirile mele, melancolia.

Dimineață am auzit primul guițat de adio al porcului. A fost lung și izbitor. Parcă niciodată, din copilărie și până acum, nu am auzit un strigăt mai violent dinaintea sacrificării. La sate, asomarea impusă de Uniunea Europeană e departe de a fi pusă în aplicare. Obiceiurile trăitorilor la țară nu se schimbă de pe o zi pe alta sau de la an la an. Înrădăcinate de multe generații, ele sunt practicate ca niște ritualuri sfinte. Fac parte din belșugul sărbătorilor de iarnă. Ca și nuielușa lăsată de Moș Nicolae, în ghetuțele năzdrăvanilor copii, sau mersul la colindat pentru un covrig și un „gologan de cinci”.

Multe-s neschimbate în viața satului. Oamenii sunt cei care se lasă cel mai ușor modificați. Unii în bine, alții în rău, după cum le este aluatul din care-și trag plămada. Dar, binecuvântate sunt cătunele pe care are încă cine le străbate, astăzi, când multe se pustiesc. Cărări, suflete …

E început de decembrie. Nostalgia poate genera la rându-i pandemie, dacă-i permitem. Avem mai mult ca oricând libertatea să cerem. Să-i cerem lui Moș Crăciun. Sau poate că ar trebui să ne oprim din a mai cere ceva. Să așteptăm doar. Oricum ce ne este destinat va veni într-o zi. Și să sperăm. Așa cum spunea Cioran, „speranța este o virtute de sclavi”. M-aș înscrie într-o astfel de sclavie. Merită, nu?