Giorgiana Radu-Avramescu: O zi cât o viață

 

Da, așa a fost ziua de 13 august 2021. Așa mi s-a părut în intensitatea trăirilor. Din momentul în care această dată a fost fixată, n-am mai respirat. Și, cu cât se apropia mai mult, cu atât pieptul suporta tot mai greu apăsarea, strângerea inimii în menghina responsabilităților.

Cel mai greu de îndurat a fost să-l înlocuiesc pe soțul meu, poetul Lucian Avramescu. Cum să țin locul cuvintelor lui? Mi se părea imposibil. Apoi, să-l portretizez, să-i deschid ușa scenei din curtea Muzeului Pietrei, profesorului Irinel Popescu, un om de înaltă ținută intelectuală și medicală, mi se părea de asemeni o misiune pe cât de onorantă, pe atât de dificilă. Ce să-i spun violonistului Alexandru Tomescu, obișnuit cu marile scene ale lumii? Cum să-mi găsesc cuvintele potrivite, când în dreapta mea se află Marina Almășan, care, de când se știe, ține mai des în mână microfonul, decât lingura de ciorbă -, directorul ziarului Prahova, Dumitru Cârstea, un om și un ziarist care prețuiește acuratețea limbajului, a mesajului transmis, fostul primar al Ploieștilor, Emil Calotă – un intelectual rafinat, fostul ministru al Apărării, Adrian Țuțuianu, conferențiar universitar, Gheorghiță Lăpădat, care-a avut rang de ministru până de curând, ocupându-se de creditarea întreprinderilor mici și mijlocii, scriitorul Sorin Oprea, general școlit de FBI și distinsa lui doamnă, criminalist?

Apoi, Aurel Constantin, un businessman polivalent și iubitor de cultură, Mircea Mihăilescu – fin observator al calității cuvintelor și director al Bosch auto Prahova, soţii Alina și Paul Palaş, el managerul unui hotel de mare anvergură în Ploiești, ea – avocat, buna noastră prietenă bucureșteană, Maria Ionescu – notar? Cum să le „țin piept” lor, dar și a celorlați, prieteni și oaspeți ai Muzeului Pietrei?

Sigur că am absolvit facultatea de Jurnalism, dar experiența scenei (care nu-mi displace!) este puțină. În fața foii de scris, clasică sau electronică, e mai confortabil. Mai ușor găsim cuvintele. Avem timp să le cântărim, să le rânduim cât mai armonios. Pe scenă însă, în fața publicului, timpul acesta se îngustează. Iar obligația de a nu dezamăgi primează. Și, cu cât altitudinea oamenilor pe care-i ai în preajmă e mai sus, cu atât mai mult apasă responsabilitatea. Nu mai e vorba de tine, ci de ei, de cei care ți-au acordat încrederea lor, timpul și prietenia lor. Iar asta te obligă.

Ziua de 13 august a adus toate sentimentele lumești laolaltă. Bucuria, tristețea, emoțiile, teama, fericirea, împlinirea, dragostea, prietenia, frica, toate și-au dat mâna. A fost o zi grea, dar copleșitor de frumoasă. Cu toată durerea ei – în ceea ce-l privește pe poetul Lucian Avramescu – organizator, creierul și sufletul a ceea ce s-a petrecut la muzeu, dar spectator de această dată – a fost o reușită. Așa spune poetul. Iar dacă el e mulțumit, înseamnă că așa a fost.

Ecourile primite de la participanți au fost multe, și dintre cele dorite. Luciana, fiica noastră, pe care-o consider cel mai aprig critic al meu, spune că a fost foarte bine. Și o cred. Îi cer iertare doar pentru faptul că, din motive „tehnice” nu i-am mai acordat cuvântul, deși ea a fost de fapt amfitrioana, ducând greul socializării oaspeților și pe acela de a le fi ghid. Îți promit, Luciana, că la anul tu vei găzdui evenimentul acesta, care devine tradiție. Iar de vei uita să mă inviți să spun două vorbe, te voi ierta.

Vineri, 13 august, rămâne un reper. A fost o zi doar a celor ce știu să prețuiască valorile, prietenia, dăruirea. O zi în care poezia, muzica, medicina și jurnalismul au glăsuit împreună. Pentru mine a fost o zi cât o viață. Și o spun cu mulțumire și recunoștință. Doamne ajută la cât mai multe!