Dragul meu, bună seara! „I look to you”, cântă Whitney Houston, iar versurile, vocea ei, muzica, totul rimează cu starea în care mă găsesc. Mă uit la tine, da! „Mă uit la tine/
Mă uit la tine/ După ce toată puterea mea s-a dus/ Privindu-te, pot fi puternică/Mă uit la tine/Mă uit la tine/Și când melodiile pleacă/În tine aud un cântec”.
Iartă-mă că te caut așa, că nu-ți pot reda zâmbetul, dar nu știu să mimez bucuria. Te privesc și aștept un răspuns, sau mai multe. Spune-mi ceva, orice. Mustră-mă sau dă-mi încuviințarea pentru cele de care nu sunt sigură. Săptămâna toată mi-a fost grea. Am constatat că uneori îmi doresc să mă cufund în uitare. Uitarea de mine însămi am deprins-o demult, dar trebuie să învăț și altfel de uitări.
Acum, răsfoind o carte, am găsit acest citat: „timpul distruge și cea mai neînsemnată urmă”. Așa este! Dacă pieirea celor neînsemnate nu ne afectează, cum acceptăm distrugerea acelora care au însemnătate pentru noi? Te întreb, pentru că un astfel de gând m-a cercetat ieri, când am mers la casa „de Devale”, unde te-ai născut tu. Am avut câțiva oameni care au curățat livada de uscături. Privind totul, casa care se deteriorează pe zi ce trece, văzându-te acolo în timpul de altădată, plânsul m-a cuprins. Veselia cu care îndulcesc munca, cei care lucrează la sate mai ales, a luat turnura unui moment de reculegere. Cei prezenți au amuțit pentru o clipă, apoi a început fiecare să te povestească. Sunt oameni care ani de zile au cărat piatră, lemne, au ridicat ziduri la noi. Își aminteau snoavele tale, dar și dojenile pe care le suportau când nu erai cu totul mulțumit de ceea ce făceau.
Aveai planuri, dragul meu, și cu acea casă. Îți doreai s-o renovezi la un moment dat, păstrându-i identitatea, stilul, dar muzeul te-a acaparat cu totul, ți-a consumat toate resursele, financiare și sufletești. Îți amintești, mergeam acolo, primăvara, pentru a ne bucura de iarbă și soare, apoi la culesul roadelor nucilor bătrâni. Mergeam să mâncăm pere, din părul copilăriei tale. Acum merg rar, și de fiecare dată mă întorc cu sufletul împovărat. Am norocul ca în momentele grele, când realizez că oricât m-aș strădui, n-am să le pot duce chiar pe toate, și mă cuprinde disperarea, frica, îmi vin în întâmpinare cuvintele unor oameni pe care-i prețuiesc. Ei mă salvează, fără să-i caut. În acea zi copleșitoare, doi prieteni ai tăi mi-au transmis mesaje care m-au reanimat. Unul dintre ei mi-a fost alături permanent de când ai plecat, făcând cu mine terapie la telefon, încurajându-mă să încerc să văd partea plină a paharului, eu constatând mai degrabă golul care cuprinde paharul. M-a suportat cu stoicism. Pe celălalt îl știu la fel de aproape, chiar dacă ne auzim mai rar. Și vorbele lui îmi aduc mult bine. Îți redau puțin din cele scrise de el: „Apreciez zilnic abnegația și stăruința cu care-i menții vie memoria lui Lucian… Îmi închipui că acolo este un paradis, în această vară târzie, așa cum și-a dorit Lucian să-i fie mediul ce-l înconjoară. Cred că uneori, sau poate adesea, ți-e foarte greu…Lupți ca o tigroaică. Mă mir de unde mai ai energie și resurse financiare. Știu că nu e ușor…”
Tigroaică e mult spus. Nici măcar cu o pisică nu mă pot compara. Mai degrabă ca un pui de vrabie mă simt acum. Un pui de vrabie neajutorat, căzut din cuib, nedeprinzând încă zborul, și fără nădejdea că vrabia mamă îl poate salva, înghițită fiind de răpitoarele cerului. Asta e starea în care mă aflu. Gândul la puiul de vrabie mă înduioșează. Să însemne asta milă de mine însămi? N-aș vrea să decad atât de tare!
Mai bine mă gândesc la copiii care au vizitat azi Muzeul Pietrei. Eva, de șase ani, și frățiorul ei Răzvan, care mi-a arătat pe degete că are doi ani. Și jumătate a adăugat mama. Am întârziat mult cu ei, colindând curțile și sălile muzeului. Eva a botezat-o pe Peticica. I-a adăugat al doilea nume. Smântânica. Am asigurat-o că Luciana, prima nașă a poneiței, va primi cu bucurie vestea. Apoi, Răzvan, auzind discuția mea cu părinții lui, în care le mărturiseam că nu s-a mai întâmplat să vină un băiețel după Luciana, mi-a spus răspicat, prin cuvinte care abia acum învață rostirea, că a venit el. Și am fost de acord. A venit el, și mi-a înfrumusețat ziua. Apoi amândoi au cules mere din livadă. Eva, mere roșii, unul dăruindu-mi-l mie, iar Răzvan mere verzi. Au tratat-o cu mere și pe Peticica – Smântânica. Căprițele le-au răsfățat cu porumb. Am vorbit. Eu mai mult răspunzând întrebărilor Evei, care mi-a promis că mai vine să-mi arate robotul pe care ea îl va inventa.
Așa se consumă zilele mele, dragul meu. Cu amărăciune. Rănile sufletești le pansez cu vorbele prietenilor. Inocența micilor vizitatori îmi alungă lacrima. Iar acum continui s-o ascult pe Whitney Houston. „I look to you”. Continui să te privesc. „Mă uit la tine/Mă uit la tine/ După ce toată puterea mea s-a dus/ Privindu-te, pot fi puternică…”
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
