Bun găsit, dragul meu! Ce stranie noapte! Ce ninsoare ciudată! Aripile de înger au uitat să cadă. Cerul varsă fulgi de nea care-și uită întâlnirea, jos, pe pământ. Când ninge, ei pleacă împreună, și tot împreună se regăsesc. Acum pornesc separat, și tot mai tare se distanțează. Fug unul de celălalt, ca într-o despărțire voită. Își spun adio. Chiar dacă odată s-au oglindit în aceeași poveste de iarnă, astăzi, nu se mai recunosc, nu se mai caută, nu-și mai doresc întâlnirea. Personaje ale unui basm trist îmi par. Și eu, trist spectator al valsului lor de final. I-aș aduna în palmă, dar n-aș schimba deznodământul. Aș ajuta mai degrabă la stingerea lor. În palma mea s-ar topi prea repede, fără răgazul de a-și spune adio. Îi las așadar să-și șoptească vorbe care dor, nu cuvinte de bun rămas, în cântecul acestei nopți care nu este de dragoste. Poate de dragostea ce-a fost cândva.

Dragul meu, nu știu dacă au noimă cuvintele mele, dar pentru a le înțelege, citește-le ascultând valsul „Gingașa și tandra mea fiară”. Vei vedea și tu ninsoarea care mie mi se arată acum. Vei vedea că nu seamănă cu cea pe care o știi din iernile noastre. Atunci, fulgii aceia de zăpadă cădeau ținându-se de mână, ningeau îmbrățișați, și tot așa adormeau cuminți pe pământ, pe copaci și pe frunzele uitate ale toamnei.
Din iarna de acum, ce să-ți mai redau? E aspră în speranțe. E neprietenoasă în așteptări. E gri din punct de vedere economic și social. E tulbure, geopolitic. Neclară în viziuni. E anapoda, dar nimeni nu dezertează.

Mă gândesc să-ți povestesc puțin despre lumea ta, scriitoricească. Am citit câteva eseuri ale lui Albert Camus, din „Colecția eseuri”, și am găsit ceva scris tot într-o iarnă, în 1959. În fapt, prefață la ediția germană a „Poeziilor Dichtungen”. Îți redau puțin din ceea ce scria Camus despre René Char, pentru că știu că și tu citeai uneori din poetul francez: „Un poet ca René Char nu poate fi judecat la adevărata sa valoare în câteva pagini, dar poate fi așezat pe locul ce i se cuvine. (…) Poezia lui Char locuiește într-un fulger, și nu numai în sensul figurat. Omul și artistul, care pășesc în același pas, s-au călit ieri în lupta împotriva totalitarismului hitlerist, astăzi în denunțarea nihilismelor potrivnice și complice care sfâșie lumea noastră. Din lupta comună, Char a acceptat sacrificiul nu desfătarea. <Să fii în salt, nu la ospăț, epilogul său>. Poet al revoltei și al libertății, el n-a acceptat niciodată complezența, nici n-a confundat, după propria lui expresie, revolta cu îmbufnarea. Niciodată nu vom spune de ajuns, și toți oamenii în fiecare zi ne-o confirmă, că există două feluri de revoltă, una ascunzând în primul rând o aspirație la înrobire, cealaltă revendicând îndârjit o ordine liberă în care, potrivit magnificei vorbe a lui Char, pâinea ar fi vindecată. Char știe că a vindeca pâinea înseamnă a-i da locul cuvenit, mai presus de orice, și gustul ei de prietenie. Această revoltă scapă astfel destinului atâtor insurgenți trufași care sfârșesc polițiști sau complici. El se va ridica mereu împotriva celor pe care îi numește ascuțitori de ghilotină. Nu vrea pâinea închisorilor, și pâinea lui va fi în cele din urmă mai gustoasă pentru vagabond decât pentru procuror. Înțelegem atunci cum acest poet al insurgenților nu trebuie să facă niciun efort pentru a fi poetul iubirii. Dimpotrivă, poezia lui își împlântă rădăcinile proaspete și gingașe în iubire. Un întreg aspect al moralei și al artei sale se rezumă în mândra formulă din Poemul pulverizat: Nu te pleca decât ca să iubești”. Și portretul lui Camus făcut poetului francez continuă, dar mă opresc la acest vers al lui Char, care îmi pare mai mult decât sugestiv. Este chintesență.

Și-acum mă-ntorc la iarna din noaptea asta. Continui să privesc cum ninge a rătăcire. Cum catifeaua fulgilor de zăpadă se preschimbă în solzi de gheață. Să aud cum muzica sfârșitului ia locul valsului de dragoste. Și miri îndoliați cântând neobosiți triumful nefericirii.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu