Dragul meu, te sărut! Povestește-mi, te rog, Luna de aseară. Era splendidă. Era altcum decât o știam. Mai impunătoare, mai vie ca nicicând. Culoarea și ea îi era altfel de cea arătată în atâtea și atâtea nopți de când ne cunoaștem. De data aceasta însă, mesajul ei n-a ajuns la mine. Nu știu de ce. Poate frigul a fost de vină. Știi că pe mine, frigul mă dezechilibrează. Îmi mută atenția de la lucrurile, de la trăirile esențiale. Așa încât, apelez la tine să mă ajuți să înțeleg ce-a vrut să-mi transmită.

Te-am așteptat! N-ai venit să-mi spui ce-ai simțit sâmbătă. Cum ți-a fost? Ai tăcut. Poate că e semn bun. Tăcerea are uneori mesaj pozitiv, deși eu mă cam îndoiesc. Pentru mine, tăcerea nu e de bun augur. Îmi generează frământări, furtuni interioare. Mă chinuie. Află că prietenii tăi n-au tăcut. M-au sunat câțiva și mi-au spus lucruri care mi-au făcut bine. Te-au găsit „în siguranță”, te-au găsit bine. Așa cum ți-ai dorit, în liniște și frumos. Locul acesta nu li s-a părut cu nimic schimbat de când ai plecat, în afara absenței tale fizice. Altfel, ești pretutindeni. Liviu Mogoș, datorită căruia Biserica din Livadă are uși și ferestre, se întreba cât de greu trebuie să-mi fie aici, unde totul poartă amprenta ta, unde totul te evocă. Îmi este și nu îmi este greu. Mă doare că te văd, te simt peste tot, fără să te pot atinge, dar mă simt liniștită să te știu aproape, să nu te știu într-un cimitir, singur între atâtea morminte. Și Ionel Gherghe e de părere că ți-e bine aici, în locul acesta îngrijit, și înconjurat de dragoste. Prietenilor tăi li s-a părut potrivită pomenirea de sâmbătă. A fost ca și când s-ar fi petrecut în prezența ta. Și, așa a și fost în mare parte. N-a fost o întâlnire sub dominația totală a lacrimii, a tristeții. Nu! A fost așa, ca tine! Cu câte puțin din câte ceva care-ți definea personalitatea, așa cum a remarcat și bunul tău prieten Dumitru Cârstea, cel care nu te-a lăsat să te afunzi în tăcere până în ultima clipă, provocându-te mereu la discuții, prin sms și vizite.

Dragul meu, trecând de la ziua de sâmbătă, la cea de azi, am să sar peste emoțiile pricinuite de examenul Lucianei. Îți spun doar că a venit acasă zâmbind, apoi s-a întristat puțin parcurgând din nou subiectele, însă vorbind cu doamna profesoară de română, după publicarea baremului, s-a liniștit. Cred că va fi bine la română. După-amiază am fost la domnul Paul Voicu, la tipografie. I-am predat cartea. Am discutat niște lucruri. La cele financiare n-am ajuns încă. Deocamdată sunt câteva aspecte de rezolvat, ce țin de obținerea ISBN-ului. Mi le-a explicat el pe îndelete. Ultimul ISBN l-am utilizat la cartea mea, așa încât trebuie să procur altul/altele. Aștept cu nerăbdare șpaltul. Abia atunci îmi voi da seama de niște lucruri. L-am rugat pe domnul Octavian Știreanu să scrie el postfața. În loc de prefață, voi reda un text al meu, despre care tu mi-ai spus că e potrivit să-l pun când voi publica o carte a ta. Sunt liniștită că materialul a ajuns în custodia domnului Voicu. Îmi era cumplit de teamă să nu-l pierd cumva. Nu mă mai simțeam în stare s-o iau de la capăt, și oricum, cu toată sforțarea mea, n-ar mai fi fost gata la începutul lunii august. Sper să reușesc și în celelalte aspecte. Te țin la curent. Înlesnește-mi de poți, drumurile pe care mi le-am trasat spre reușită.

Tot azi, mi s-a arătat din nou că sinceritatea, corectitudinea mea nu e întotdeauna potrivită. Știi că de când ai plecat, gătitul nu prea mai face parte din preocupările mele. Mai ales că Luciana a început de ceva vreme să fie mai atentă la ce și cât mănâncă. Sigur că mama nu prea ne lasă să slăbim. Vine mai mereu cu mâncărurile ei gustoase și calorice, iar eu de câte ori ajung în oraș cumpăr câte ceva gata preparat. Astăzi, de pildă, am ales somon la grătar. Vrând să achit, am văzut pe ecranul casei de marcat aripioare și cartofi prăjiți. I-am atras atenția doamnei, care nu-și explica de ce s-a înregistrat așa. Încercând să se dumirească și să rezolve problema, pentru că nu putea trece la următorul client, a apelat la o șefă a ei care nu prea era de găsit. A durat vreo 15 minute până s-a deblocat casa, dar de aflat tot n-am aflat cum s-a produs eroarea, timp în care domnul care aștepta după mine se amuza de „prostia” sincerității mele. Puteam să tac, și scăpam mai ieftin, zicea el căruia-i părea rău de parcă ar fi fost în locul meu. Cartofii și aripioarele costau mult mai puțin, și oricum nu m-ar fi controlat nimeni. Prin ambalaj nu se vedea produsul, deci cine ar fi știut că am plătit altceva în loc de somon? I-am explicat că e „defect” greu de schimbat la mine, iar el o ținea pe-a lui cu lumea în care trăim, cu … Avea cumva dreptate, însă așa sunt clădită. Nu vreau nimic din ce nu mi se cuvine. Nu-mi place să fiu păcălită, așa încât, la rându-mi, sunt onestă cu cei din jur. Și, mai cred că universul nu ne iartă. La un moment dat, primim ceea ce dăruim sau plătim pentru ceea ce ne însușim fără să merităm, fără să ni se cuvină. Așa încât, cu toate neplăcerile prilejuite de sinceritate, optez în continuare pentru ea, oricât de scump m-ar costa. Știu că tu ești puțin de altă părere. Cred că ai rezuma așa: „sinceritatea e bună, dar cu măsură!”. Mă înșel?

Hai să ne depărtăm de acest subiect, care poate fi abordat pe pagini întregi. Vino, te rog, și povestește-mi Luna, povestește-mi norii, ploaia, cerul. Povestește-mi ce vrei tu! Doar vino. Îndură-te! Mi-e dor de lucruri mai puțin pământești. Mi-e dor să visez. Să aud șoapta copacilor, să ascult dialogul firelor de iarbă sub dușul picăturilor de rouă, să… Ție de ce îți este dor? Spune-mi!

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu