Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (71)

giorgiana avr 1 2

Dragul meu, e târziu în noapte, e târziu aici și pretutindeni, pentru a mai schimba ceva. E atât de târziu încât mi se pare că timpul s-a isprăvit și aștept deznodământul. Tresar. Nu pot. Nu mi-e permis. Sunt încă multe de îndurat. De trăit nu spun, căci a trăi e un complex, un cumul de stări pe care de multe ori le simt departe. Le aștept însă, cu toate că așteptarea le îndepărtează și mai tare. Așa mi se pare. Nu mă lua în seamă. Știi cât de ușor lunec în buza prăpăstiilor interioare. Puțin îmi trebuie. Un sunet. O umbră. Reminiscența unei amintiri.

De ce-ți scriu în noapte? Pentru că noaptea e ziua eului meu. Pentru că am păstrat iubirea de odinioară a ceasurilor în care nimeni nu mi se mai așterne în cale, în afara a ceea ce eu însămi permit să-mi pătrundă în viață, în gânduri. Îți scriu, mai ales, dintr-un motiv care nu ne va despărți niciodată. Copilul nostru. Am regăsit astăzi – a câta oară? – în firea ei, oratorul care erai. I-ai lăsat o uriașă moștenire, de care sper să fie conștientă și s-o fructifice și s-o gestioneze cât mai bine în viitor. O laud rar, foarte rar, deși motive s-ar ivi adesea. Sună mult prea obișnuit, cuvintele-mi sunt rezumate acum, dar astăzi am fost mândră de ea. Nu i-am spus, firește. I-am zis doar că a vorbit foarte bine la lansarea cărților scriitorului Sorin Oprea. Dacă ar ști cât talent poartă, cât har i-a lăsat Cel de sus, cât din tine se găsește în spiritul ei creator, ar fi extraordinar. Îi trebuie însă, dincolo de conștientizarea acestui fapt, mai multă muncă. Mai multă implicare. Puțin efort intelectual. Lectură din belșug. E timp. Încă e un copil. Ți-aș transmite înregistrarea, dar o cunoști. Nu-mi permite s-o public. Dar cred că n-ai lipsit de acolo. Ai respirat cu noi. Luciana, Sorin Oprea și Emil Proșcan te-au evocat. Ești prezent. N-ai cum lipsi. Peste tot ești.

În debutul evenimentului și nu doar, directorul Casei de Cultură Urlați, Ficuța Micu, a ales ca fond sonor Mariage d’amour. Am tresărit când am auzit. A fost o coincidență poate, dar coincidențele fac parte din viața mea, mai ales în ultima vreme. Să fie un semn? Unul de bun augur? Nu mai știu după ce să mă ghidez. Uneori toate îmi par atât de nedeslușit, de complicate. Alteori, sunt ceva mai încrezătoare. Nu mai știu care dintre laturile acestea mi se potrivesc. Aș vrea să mă învăț de la capăt. Să mă parcurg de la primul pas, până astăzi. Să înțeleg unde greșesc, și cum mă pot repara. Aș vrea să mă desprind de tot. Să pun punct anilor de până acum, să-i păstrez intacți, în amintire, iar de mâine să pornesc un alt capitol. Fără umbre. Fără ieri. O renaștere să fie. E mult, e imposibil? Tu ce spui, dragul meu?

Îți caut de multe ori răspunsurile în vechile noastre discuții prelungite în noapte. Apoi, în diminețile târzii, cu aroma cafelei preparate de tine, cu caimac din belșug. În amiezile blânde, când odihna-mi găseam la pieptul tău, și vorbele noastre căutau înțelesuri. Răspunsurile vin de multe ori, să știi. Iar când nu le găsesc, mă tem, și îți cer iertare dacă ceea ce decid nu corespunde cu dorința ta.

Am multe să-ți povestesc. Despre Muzeul Pietrei mai ales. Despre oamenii care i-au trecut pragul în ultima săptămână, dar amân pentru următoarea scrisoare. Fiecare om, fiecare grup ce ne calcă pragul poartă cu sine o poveste. Iar noi, la rându-ne, însemnăm ceva, ceva special care le înnobilează sufletul. Așa mi se confesează.
E târziu! Miezul nopții a trecut demult. Somn nu mi-e, dar nici nu-l caut. Cerul refuz să-l privesc astă noapte. Nu-mi aduce mereu deslușiri. Ba chiar mă încurcă adesea. Mă minte, mai ales. Desigur frumos. Dar tot minciună se cheamă. E târziu. E noapte. Sunt gânduri … și noi…separat acum…eu și tu…
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri