AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (76)

Dragul meu, bună seara! E o seară tandră, de toamnă blândă, prietenoasă, dispusă la concesii. O știam altfel, dar iată că anotimpurile nu mai seamănă demult cu ceea ce știam despre ele. Adevărul e că prefer toamna în varianta aceasta. Prea seamănă cu mine când e îmbufnată. Îți scriu din București. L-am regăsit cum îl știai. Acasă e la fel. Până să mă așez să-ți scriu, am citit puțin. Încă sunt cărți deschise de mâna ta, la pagini mângâiate de ochii tăi. Lângă „Hemingway” de Fernanda Pivano și Baudelaire – Versuri, stă Pablo Neruda – „Mărturisesc că am trăit. Memorii”.

Citesc: „Ca o statuie întunecată, binecuvântată cu harul mersului, prin dosul casei a intrat cea mai frumoasă femeie din câte văzusem până atunci în Ceylon, aparținând rasei tamil și castei paria. Fără să-mi arunce nici măcar o privire, fără să arate că ar fi observat măcar prezența mea, se îndreaptă cu pași solemni spre toaletă, puse sordidul receptacol pe cap și dispăru cu mersul ei de zeiță. Era atât de frumoasă încât, în ciuda umilei munci pe care o făcea, mi-a rămas gândul la ea. Aparținea unei alte vieți, unei lumi aparte, asemeni animalului sălbatic ieșit din junglă. Am strigat-o, dar fără niciun rezultat. Câteodată, îi puneam în cale câte un dar, o bucată de mătase sau vreun fruct. Trecea mai departe oarbă și surdă. Datorită frumuseții ei sumbre, mizerabilul drum pe care-l parcurgea se preschimba în obișnuitul ceremonial al unei regine indiferente. Într-o dimineață, hotărât la orice, am apucat-o cu putere de încheietura mâinii și am privit-o drept în ochi. Nu exista nici o limbă în care i-aș fi putut vorbi. S-a lăsat condusă de mine, fără să schițeze nici măcar un zâmbet și curând s-a aflat în patul meu, goală. Mijlocul ei atât de subțire, coapsele pline, cupele debordante ale sânilor, o făceau să semene cu milenarele sculpturi din sudul Indiei. A stat tot timpul cu ochii deschiși, impasibilă. A fost o întâlnire între un bărbat și o statuie. Avea temei să mă disprețuiască. Experiența nu avea să se mai petreacă niciodată”. Așa scrie la pagina 114, rămasă deschisă, în cartea al cărei cuvânt de început poartă semnătura lui Eugen Jebeleanu.

Dragul meu, din domeniul literaturii, te trec abrupt la cele cotidiene de aici. Au trecut câțiva ani de când domnul profesor Coriolan Ulmeanu nu a văzut-o pe Luciana, așa încât am programat o întâlnire pe care eu mi-o doream din vară, dar fiica noastră abia acum s-a lăsat ( cu cât efort!!!) convinsă. Domnul profesor regretă plecarea ta, cele ce-ai îndurat în ultimii ani. A cercetat-o pe Luciana cu atenția și prietenia dintotdeauna. Sunt niște modificări față de ceea ce știam. Ne vedem și joi pentru concluzii. Luciana îmi reproșează că mă îngrijorez mai mult decât ar fi cazul. Spune că de la ce ți s-a întâmplat ție, mi se trage. Poate are dreptate, dar îi știu sensibilitățile care n-ar trebui să existe la vârsta pe care o are. În fine, cunoști istoricul ei. Nu e deloc simplu cu un copil mare și autoritar. Mi-e așa dor de copilul mic. M-am întors puțin în timp, zilele trecute, când la Muzeul Pietrei am avut cel mai tânăr vizitator. O fetiță de trei luni. Da, dragul meu, trei luni. Era așa mică! Delicioasă. Uitasem că la vârsta asta copiii zâmbesc, gânguresc. Pe tot parcursul vizitei mi-a zâmbit, mai ales când îi acordam atenție, când vorbeam cu ea. Nu m-am putut abține și am cerut permisiunea s-o țin în brațe. Credeam că nu mai știu. Credeam că-mi va fi teamă. Dar lucrurile acestea nu se uită. Am strâns-o la piept. Am mirosit-o. Mirosul acela al purității, al vieții curate. E un miros care nu poate fi descris. Nu e doar de lapte cum spun mulți. Nu. E altceva. E altfel. I-am mângâiat mânuțele. Mânuțele mici, cu degete subțiri și catifelate. N-am îndrăznit să-i sărut obrajii. Dar am ținut-o lipită de mine, ca și când mi-ar fi aparținut. Iar ea se juca cu părul meu. A fost un moment care m-a regenerat. Care m-a întors într-un timp pe care îl simt ca trăindu-l mult prea demult și, totodată, ieri. Așa am sentimentul când mă gândesc că Luciana împlinește 15 ani, peste trei săptămâni.

Pe ultimul l-a trăit mai mult fără tine. L-am trăit amândouă, și încă învățăm să trăim în absența ta. O rog de mai multă vreme să mă însoțească la teatru, dar ezită. Eu mă „sacrific” pentru filmele ei, dar n-o voi mai aștepta. Mă voi adapta și, așa cum multe le-am învățat a face singură, voi purcede și la acest pas. În rest, facem multe lucruri împreună, fără a fi de fiecare dată în acord total.

Ție, oare, cum îți este? Am mai făcut zilele trecute câte ceva pentru viața-ți de dincolo. Nu știu cât îți e ție de folos, dar face bine sufletului nostru, și unor oameni de aici care au nevoie de sprijin. Legat de lansarea de carte de la Palatul Culturii, de joi, 3 noiembrie, ora 17.00, îți spun că aștept afișul de la doamna Mihaela Radu, managerul Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga” Ploiești, pentru ca AMPRESS să publice știrea oficială cu evenimentul. I-am transmis doamnei Radu, luni, toate datele. Doamna Dana Chera, pe care o așteptam cu o confirmare totală, mi-a răspuns că vine. Așa încât sperăm să avem și public. Vor vorbi oameni care au ce spune, care, fiecare în domeniul său, a făcut și face ceva remarcabil pentru societate, pentru cultură. Apoi, prezența fiecărui participant contribuie la neuitarea și nemurirea scriitorului și jurnalistului Lucian Avramescu. Evocându-le pe cele două doamne, îi reamintesc și pe domni: Octavian Știreanu, Adrian Țuțuianu și Emil Calotă.

Voi încheia acum. Nu știu ce-aș mai putea să-ți spun aici, astă seară, fără să răscolească. Mai bine îl las pe Baudelaire să „vorbească” în locul meu. Ce zici?
„E o durere simplă, deloc misterioasă/Și limpede ca tine când râzi și lumii placi/Nu căuta degeaba, frumoasa mea curioasă!/ Și-acum, deși ți-i glasul atât de dulce, taci”
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!