Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (XII)

Dragul meu, bate la ușă Anul Nou. Am început ziua împreună, toți trei, în tăcere. Ziua e lungă, noaptea la fel, așadar ne vom mai vedea, ne vom mai ține de dor. Tot în tăcere. Așa vorbim noi cel mai bine. Așa ne povestim ce-a fost, ce-o să mai fie.

Vremea e blândă. Vremurile sunt cele care ne duc în granița mefienței. Prognoza anului ce vine nu e una optimistă. Am dat peste o poezie-editorial, scrisă de tine în urmă cu doi ani, în prag de An Nou, care se cheamă „Anul nou trage noi vagoane cu hahalere”. Se nimerește perfect și astăzi. De altfel, tot ce ai scris tu își va găsi ecoul și azi, și mâine, și peste timp, când noi nu vom mai fi, dar tu vei rămâne.

Trag de mine, ca de o piatră de moară. Deși cred că pe aceea aș urni-o mai ușor. La bucătărie mă așteaptă curcanul să-l pun la cuptor. Nu-mi vine să mă apropii. Nu-mi place gustul, nu-mi place mirosul, nu mai suport gustul mâncării în general. Mâncarea, de orice fel, mi se pare fadă, inutilă, grețoasă. Totuși am să-l prepar pentru Luciana și pentru tine. Amândurora vă place pieptul.

Distribuie prietenilor

De când ai plecat, nu am mai gătit. Am căpătat un fel de ură pe mâncare. Am gătit mereu, iar în ultimii doi ani, zilnic, cu disperare aproape. De toate. Mai ales ce știam că preferi tu. Tu, care în tot acest timp n-ai mai știut gustul hranei. Gura ta n-a mai avut bucuria răsfățului culinar. Nici apa nu s-a mai lăsat înghițită de tine. Totul, hrană, apă, medicamente, tot ce era necesar primeai prin gastrostomă. Așa se cheamă procedura medicală, care ajută oamenii să supraviețuiască, când sunt încercați de boli nemiloase.

N-am vrut să vorbesc despre acest lucru, dar cititorii tăi, care-și imaginează că poate cea mai mare suferință a ta a fost lipsa vorbirii, au dreptul să știe cât te-ai străduit să-i întâmpini în fiecare zori de zi. Cât ai luptat cu tine, la câte încercări ai fost supus. Așa ai scris „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Așa treceai peste durerile tale, transmițându-le uneori optimism, când îi simțeai prea copleșiți de suferința ta. O, Doamne, cât te-ai chinuit, cât m-ai chinuit, în momentele în care insistai să mănânc lângă tine. Nu știu de făceai asta. Mie mi se părea a fi o tortură, dar tu spuneai că nu ți-e poftă, că nu simți nevoia de a gusta. Eu cred că o făceai doar pentru mine, pentru a nu fi mereu singură la masă, dar era cumplit, dragul meu.

Nu mai vreau să aud sunetul blenderului. Cu el debuta fiecare dimineață. Îl auzeam de patru ori pe zi. Nu mai vreau să văd seringi de 100 ml. Nu știu ce să fac cu flacoanele de Fresubin rămase, hrana proteică, scumpă, dar necesară în astfel de cazuri. Le-aș arunca, doar să nu le mai văd. Poate găsesc totuși să le dau cuiva care are nevoie de ele, deși tare mi-aș dori să nu existe astfel de oameni. Dar sunt.

Dragul meu, am murit câte puțin, în fiecare zi, odată cu tine. Au fost momente în care am crezut că voi pleca înaintea ta. Mai ales în momentele de criză, multele momente de criză. Îl imploram de fiecare dată pe Dumnezeu să te ajute și de data asta, încă o dată, și încă o dată, până când…Pentru tine, eu eram Dumnezeu. Și mi-era frică de încrederea asta, pentru că puterile mele erau limitate. Când trebuia să plec cu Luciana, la pregătire, chiar dacă nu rămâneai singur, simțeam cum spaima pune stăpânire pe tine. Nici pentru mine nu era ușor. Uneori veneam acasă pe două roți, cum spuneai tu la mersul în viteză. Tata m-a văzut odată și mi-a atras atenția că am depășit pe linia continuă. Și, ce? – i-am zis eu, adăugând că mă grăbeam să ajung la tine. Da, dar polițistul n-o să țină cont de asta, a zis el. Ba, să țină, am continuat eu.

Fiecare plecare, fiecare lucru pe care trebuia să-l rezolv, totul se petrecea în mare grabă, cu gândul la tine, cu spaima mea, cu spaima ta, și cu nădejdea în Dumnezeu. Căci da, în tot chinul și în toată suferința, deși am fost tentată să spun că Dumnezeu ne-a părăsit, n-a fost deloc așa. El a fost lângă noi, în permanență, am simțit eu, ai simțit și tu. Fără El n-ai fi intrat pe poarta lunii Decembrie. Din păcate, nu ne-a putut duce mai departe. Doar El știe de ce a decis așa.

Cineva drag spune că ar trebui să privim plecarea celor pe care-i iubim, ca pe o călătorie, la finalul căreia ne vom întâlni, din nou. Dar tocmai de acest lucru îmi este teamă. Dacă nu ne vom mai întâlni niciodată? Dacă în cealaltă lume, în celelalte lumi fi-vom aripi de Lună, iar trecând unul pe lângă celălalt, aripa ta nu se va potrivi cu aripa mea? Dacă scânteia de lumină care ești, n-o va recunoaște pe cea care sunt? Dacă fluturi vom fi, și ca doi străini vom zbura unul pe lângă celălalt, ca și cum dragostea noastră nu ar fi existat? Aș muri din nou, și din nou, până când aș da de tine, de sufletul tău cald și bun! Așa să știi!

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu