Dragul meu, încep abrupt confesiunile mele. Sunt incapabilă să filozofez acum pe tema tristeții. Zi de zi se adună mai multă, și mai multă, deși nu știu dacă ea, tristețea, poate fi cuantificată în multă sau puțină.

Au trecut doar câteva zile din acest an, iar eu deja fac bilanțuri, contabilizez fiecare absență a ta. Prima noapte fără tine, primele sărbători fără tine, primul drum la București fără tine. Și mă întreb câte se vor mai adăuga.

Fiecare pas fără tine e stângaci, șchiopătat, lipsit de elan. Am ajuns bine, fii liniștit. M-ai însoțit permanent. Tot drumul te-am ascultat, ca în vremurile bune, apoi doar te-am privit, în dreapta mea, așa ca ieri, parcă. Am făcut un popas la mănăstirea Ghighiu, unde în timp ce-ți aprindeam o lumânare, și-ți rosteam numele, au început clopotele să răsune. Era 12 fix. Să fi fost simplă coincidență? Nu cred.

Mi-am amintit că tu, în ultimii ani, erai foarte îngrijorat de niște brodeli dintr-astea. De pildă, ți se întâmpla frecvent să privești ceasul și să se nimerească 13:13, 21:21, 10:10, și nu erai deloc încântat. Eu îți spuneam că e semn bun, și chiar credeam acest lucru, dar tu rămâneai în continuare sceptic.

Și eu sunt atentă la semne. Soarele de astăzi care m-a călăuzit până aici, cu certitudine are legătură cu tine, sau tu cu el. Mi-a luminat calea, și iată-mă în locul nostru drag. Nu-ți fă griji, am făcut așa cum mi-ai spus de atâtea ori. Atunci îmi permiteam să greșesc, acum, nu. „Nu mai intra, Vrabie, așa în scurt. Fă bucla mai mare, când intri pe trotuar!”. Am făcut, Ursu! Totul a fost ușor, până am intrat pe ușă. Ești pretutindeni. Ca și la Sângeru. Te văd în fiecare loc preferat de tine. Am plâns. Bine, asta nu e o noutate pentru tine, că doar știi cât de ușor plâng, dar în secunda asta zâmbesc.

Aici te-am văzut prea puțin suferind. Aici veneam de cele mai multe ori singuri. Luciana alegea sau era nevoită să rămână la Sângeru, iar nouă nu ne era rău deloc. Erau zilele noastre de miere, nopțile de rătăcire în doi, ca și când singuri ne întâmplam pe pământ. Da, dragul meu, de aceea zâmbesc, iar de ai fi aici, am râde copios, știi tu de ce. Sunt convinsă că-ți amintești! Aici învățam mereu și mereu ceva despre noi doi. Nu știu care erai tu, care eram eu. Două inimi și-o singură ființă. Mă opresc, nu-ți mai spun nimic, altfel voi plânge din nou.

Te-am visat! De când ai plecat, am tot sperat să mă cauți. Și ai făcut-o. În noaptea de Anul Nou, dimineața, de fapt, când doar ce trecusem pragul acestui an. Erai frumos ca întotdeauna! Vorbeai, iar eu și Luciana te ascultam. Aveai o liniște, o împăcare pe care nu ți-o știam. Tu erai mereu frământat de ceva. Un proiect început, unul neterminat, altul pe care-l puneai la cale. Acum erai mult prea zen pentru felul tău de a fi. M-am gândit că e un semn bun, nu-i așa?

Dragul meu, să nu crezi că am renunțat la graba de a mă întoarce la tine. Vin repede, iar singur nu ești. Luciana e acolo, aproape de tine. Alerg și eu spre voi de îndată, mai ales că sâmbătă facem parastasul de trei săptămâni, care s-a decalat puțin, din cauza sărbătorilor.

Se apropie Boboteaza, zi în care, chiar dacă nu-ți plăcea prenumele Iordache, te simțeai sărbătorit. Iordache, Iordan. Dacă înainte îți spuneam „La mulți ani!”, acum nu știu ce urare să-ți fac. Mai e puțin până atunci. Așadar,

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu