Dragul meu, e miercuri, zi pe care nu se cuvine să ți-o mai povestesc. Îi cunoști neîndurătoarea semnificație. Afară e un fel de primăvară timpurie, după lumina soarelui, dar vântul ne ține captivi unei ierni nesfârșite, fără zăpadă, și supărătoare în nefirescul ei. Știi că îmi plăcea iarna, o iubeam chiar, dar acum nu mai sunt sigură c-o simpatizez măcar. Din multe motive.

De fapt nu mai sunt sigură de nimic. Nu știu ce vreau. Ce aștept. Ce fac. Știu că mi-e ciudă pe tine. Cum ai putut să-mi faci asta? M-ai iubit, te-am iubit, apoi împreună am suferit, iar acum ai decis să pleci. De ce nu m-ai învățat, așa cum multe mi-ai arătat, să trăiesc fără tine? De ce tocmai lecția asta cumplit de grea nu mi-ai predat-o? Sau poate mi-ai dictat-o, dar eu am absentat de la ea. Poate am renegat-o. Nu știu, dar pari puțin egoist. Pare că te-ai gândit mai mult la tine, dar știu, vorbesc cu păcat. La tine te-ai gândit cel mai puțin. Dacă te-ai fi gândit la tine, ai fi plecat mai demult. Dar ai rămas pentru noi. Cui te las eu, Vrabie?, oftai de multe ori, iar eu nu voiam să aud, să înțeleg, să răspund. Era sfâșietor.

Te-ai desprins greu de noi, dragul meu. Privirea ta era greu de îndurat. Un rămas bun permanent, copleșitor. Astăzi nu știu ce mă doare mai tare. Absența ta sau tot ce ți-a fost dat să trăiești în ultimii doi ani? Timpul curge, dar nu spală suferința. N-o apretează cu liniște, ba dimpotrivă.

În învățarea alfabetului noii vieți, eu și Luciana am decis să fugim două zile, să respirăm alt aer în afara celui de acasă, cu tămâie și dor. Am ajuns la Brașov. Așa a dorit Luciana. Eu aș fi vrut altă destinație, dar m-am ghidat după dorința ei, mai ales că, înainte de a pleca tu, își dorea să petreacă sărbătorile cu prietenii acolo, dar eu m-am opus, și nici tu nu erai prea convins că e bine. Așa încât i-am făcut pe plac. A fost o decizie luată în grabă. N-am aranjat nimic. Am plecat pur și simplu. Și toate ni s-au nimerit. Cazare, oameni, locuri. Tot. Am văzut. Am aflat. Am umblat. Am îmbrățișat zăpada. Am râs cu poftă. Am plâns. Am înotat. Da, înotul nu făcea parte din plan, dar ne-a bucurat cel mai mult. Hotelul la care ne-am cazat nu oferea doar o minunată priveliște din cameră, ci avea și piscină interioară, de care am profitat din plin. Au fost două zile pline cu de toate. Tu doar ai lipsit. Ba nu, nu ai lipsit. Ai fost acolo, cu noi. Toate discuțiile duceau către tine.
„Cred că tati ar fi fost mândru de tine, să vadă că ai reușit să parcurgi un astfel de drum singură”, a spus Luciana, care mi-a fost partener de bază. „Tati știa că pot, era însă supărat că nu vreau să accept eu că pot”, i-am răspuns.

Am încercat s-o determin pe Luciana să-și iasă un pic din carapace, iar pentru asta a trebuit să descătușez copilul din mine. Cred că am reușit pe alocuri. Uneori rolurile s-au inversat. Ea părea mama unui copil căruia i-a fost dor să se joace. Apoi, când eram considerate drept surori, nu-i prea convenea. Și bănuiesc de ce, dar știe că n-are motive de îngrijorare.

Dragul meu, cunoști apetența fiicei noastre pentru filmele de groază și pentru zona asta inaccesibilă mie. De vreun an se străduiește să mă convingă să vedem împreună un astfel de film, iar eu refuz cu desăvârșire. În micul nostru sejur mi-am dorit să facă tot ce-și dorește, să nu plece de acolo cu vreo neîmplinire. Așadar, am fost pusă în fața unei situații de groază, la propriu. La poalele Castelului Bran, există Castelul Groazei sau Casa Groazei, o invenție pe care eu n-o înțeleg. De ce unii oameni, ca și Luciana, își doresc să intre pentru niște minute într-o lume a întunericului, în care ești în permanență asaltat de personaje malefice, sunete stridente, înfiorătoare și alte apariții care te mutilează pe interior?

Nu am un răspuns, dar pentru a-i face pe plac Lucianei am acceptat s-o însoțesc în periplul demonic. Doar că nu prea reușeam să-mi fac curaj să intru. Văzând ezitarea noastră, Vlad, tânărul care administra locul groazei, s-a oferit să fie el antemergătorul, punându-ne în temă cu tot ce avea să urmeze. Din experiență știa că au mai fost persoane care au suferit atacuri de panică în acea aventură. Am reușit cu greu să rezist cele câteva minute care mi s-au părut o veșnicie, cu toate informațiile primite, și faptul că știam că totul e sistematizat, cu efecte speciale create prin lumini si voci înspăimântătoare. A fost o experiență pe care n-aș mai repeta-o pentru nimeni și nimic în lume. Important e că am ieșit vie de acolo, iar Luciana mulțumită că a văzut ceea ce în urmă cu câțiva ani, într-o excursie cu clasa, nu a reușit.

Dragul meu, încercăm să ne adaptăm, dar tare greu e. După ce am fost toți trei lipiți unul de altul, nedespărțiți zi-noapte, e greu să învățăm să trăim fără tine. Oriunde am merge, orice am face, totul se agață de tine. De cum eram în echipă completă. Ce făceam într-o situație sau alta. Ce ai fi zis tu. Ce ți-ar fi plăcut ție.

Iată,  peste câteva zile se împlinesc nouă săptămâni, când vom face cele cuvenite. Numărăm săptămânile, lunile fără tine. Și de fiecare dată ne întoarcem în timpul fericirii noastre care a apus. E mult prea întuneric în lipsa ta. Prea multă liniște apăsătoare. E frig în dormitor, chiar dacă termometrul arată 25-26 de grade. Curțile sunt pustii. Noi nu mai suntem noi. Doar pozele tale sunt vii și ne strigă pe nume. Pe numele de alint, cu care ne-ai botezat. Așa e la noi pe pâmânt, la noi în suflet. La tine cum e? Dă-mi, te rog, de veste!

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu