Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (XXIV)

eu si tu

Bântui, dragul meu! Sunt năluca propriei existențe. Alerg pe drumurile pe care le cunoști. Le străbăteam împreună. Astăzi, culeg de peste tot răsadurile amintirilor. Ce fac cu ele? Sunt generatoare de tristețe, chiar dacă poartă în clorofila lor seninătatea altor timpuri. Au apus însă. Uneori mă întreb la ce sunt bune amintirile, dacă te storc de lacrimi, care la rându-le au secat de-atâta dor? Parcurg, ai să râzi, sau poate nu (tu știai încă de atunci că-l voi relua, de când aproape am jurat că nu mai merg pe acel traseu, pentru a nu dezmembra mașina), parcurg deci, din nou, drumul „pe scurtătură” care are multe beteșuguri, dar peisajul este splendid, în orice anotimp. Și, cum bucuriile mele sunt din ce în ce mai puține, mă agăț de orice „nimic” care-mi aduce aminte că trăiesc. La acest capitol adaug și achiziția unei noi cărți. Ieri, aflându-mă într-un centru comercial, am simțit nevoia să intru într-o librărie. Știu, acasă, multe cărți așteaptă să fie citite, dar plăcerea uneia pe care n-ai văzut-o, n-ai răsfoit-o îți schimbă puțin starea.

Începusem să citesc Lucian Blaga, „Luntrea lui Caron”, pe care ți-am dăruit-o de ziua ta, în urmă cu doi ani, știindu-ți iubirea pentru scriitorul din Lancrăm, dar am abandonat-o. Starea mea de acum nu se potrivește cu această carte. O amân pentru mai încolo. Tu ai citit-o de curând. Ai și scris despre ea.

Îmi amintesc cum, în urmă cu câțiva ani, când am mers la Alba Iulia, în documentarea pentru „Cartea Cărților Borsecului”, mai exact la fabrica unde se produce berea „Albacher”, o bere Premium Lager, produs premiat internațional al companiei Romaqua Group Borsec, ai ținut neapărat să ajungem la mormântul lui Blaga, aflat în curtea bisericii din satul natal al scriitorului. Era pustiu, porțile închise. Dar nu ai renunțat. Ai mers pe la câteva case, până ce ai aflat unde locuiește dascălul care deținea cheia, care a venit într-un târziu. Am aprins lumânări, și tu știi ce ai „vorbit” în gând cu acela care scria „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”.

Eu, dragul meu, renunțând deocamdată la Blaga, l-am descoperit pe Constantin Noica. Îl căutam în biblioteca noastră de la Sângeru. Îmi aminteam o carte ca o biblie, de culoarea cerului senin, pe care o caut de mult timp, fără izbândă însă. Cred că e mâna Lucianei, din vremea în care se juca de-a bibliotecara. Adevărul e că trebuie să fac puțină ordine printre cărți, dar nu am stare pentru nimic. M-aș închide în mine, și aș pune lacătul. Și aș lăsa să treacă multe anotimpuri, până când tot ce-am trăit, tot ce am fost, tot ce-am simțit ar deveni statui de piatră ale gândului. Dar nu pot să fac asta. Nu pot să dezertez. Totul mă copleșește, dar mă și motivează în același timp. Luciana are nevoie de mine, locului ăsta îi sunt necesară, și chiar și eu am nevoie de mine.

Deviez de la ce îți povesteam! Îți spuneam că l-am găsit pe Noica, dar nu cartea aceea pe care o aveam noi, ci „Eseuri de Duminică”. M-au atras două lucruri deodată, observi? N-am apucat să citesc. Doar ceea ce e pe una dintre coperți: „33 de eseuri duminicale agreabile…33 de texte scrise, majoritatea, în anii ’38 – ’40 și adresate de Noica publicului larg cu speranța secretă că-l va atrage, în ziua duminicii, de partea filozofiei”. Pe măsură ce voi citi, îți voi împărtăși din ea.

Îmi amintesc cât de mult ai citit în acești doi ani de caznă. În vremurile bune nu prea mai aveai răgaz pentru lectură. Erai prins cu Muzeul Pietrei, cu AMPRESS, cu scrisul, cu multe altele. Cărțile începute de tine, fără a fi duse la capăt, erau peste tot, și aici, și la București. În dormitor, pe terasă, în living, pe birou, oriunde se găsea o carte deschisă de tine, și apoi uitată. Dar în perioada când boala ți-a luat din elanul fizic, ai citit cu nesaț. Până când ai renunțat, din nou, definitiv, când mâinile tale n-au mai putut ține o carte. Am încercat să-ți citesc eu, însă degeaba. Efectul nu era același. Eu îmi doream mai mult să te determin să scrii. Știam că lectura îți deschide apetitul pentru scris. Nu s-a întâmplat. Acela a fost începutul sfârșitului, dar atunci n-am vrut să văd realitatea. Chiar credeam, cu toate suferințele care mi se arătau, că mai e timp, că-l mai putem prelungi. N-am putut!

Dragul meu, mereu îmi propun să nu mai lunec în zodia neagră în care ne-am zbătut, dar nu reușesc. Am să-ți dau și vești bune, legate de muzeu. Zilele trecute, familia Georgeta și Octavian Drăgănoiu, a continuat sprijinirea Bisericii din Livadă. După ce a dăruit o icoană în mozaic a Maicii Domnului, a mai înnobilat lăcașul pe care tu l-ai ctitorit, cu două „file” din marmură, în care stau rânduite spre neuitare cele zece porunci. Știai despre acest dar, erai aici când ne-au întrebat dacă suntem de acord.

Am vorbit și cu artistul clujean Răzvan Costea. Mi-a promis că vitraliile vor fi gata la 15-20 martie, și îl cred. E un om de cuvânt. Așa ți s-a arătat și ție când l-ai cunoscut. A fost în sesiune. E primul an la master. Face practică și cu studenții. Le împărtășește tainele acestei profesii artistice, deloc simplă. Are planuri frumoase. Vrea să devină restaurator, să salveze ce stă să piară definitiv. În curând îmi va trimite, așa cum i-am cerut, încă o variantă pentru vitraliile din turlă, apoi vom alege. Mi-a spus că te-a visat în urmă cu o săptămână. Erai nerăbdător să vezi vitraliile așezate la locul lor. Sunt convinsă că n-ai liniște. Le vei vedea curând. Știu cum te frămânți până ce nu se întâmplă totul așa cum ți-ai propus. Mereu ai ars așa. Degeaba îți spuneam să înveți să ai răbdare. Nu! Tu voiai acum, azi, în secunda asta. Mâine era prea târziu, era timpul pentru altceva. Nu suportai amânările. Poate că a fost bine.

Eu amân niște lucruri. Îmi este teamă de ce-aș putea să aflu. Aleg să trăiesc în incertitudine. Până când, nu știu. Mi-e de ajuns certitudinea cu care mă confrunt zi de zi. O alta simt că n-aș mai putea suporta acum. „Sunteți o femeie puternică” mi-a spus o doamnă, pe care am revăzut-o azi, în Ploiești, întâmplător, după mulți ani, și își amintea cu drag de tine, de noi. Nici nu știu ce reacție să am când mi se spune spre încurajare acest lucru, deloc adevărat. Aș întreba – mămăliga cum e? Dar nu întreb.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri