AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Giorgiana Radu-Avramescu: Versul, absurd sau sublim, își are dreptul de a exista, nu de a fi judecat!

Sunt îndemnată să scriu prefața unei cărți de nepoezie, de „cuvinte organizate cumva pe niște rânduri”, așa cum spune însuși autorul, ziaristul și scriitorul Aurel V. Zgheran. Dar cuvintele lui îl contrazic. Așezarea lor în vers are noimă, are duioșie, și chiar ironie. Are și lacrimă. Simfonia amintirii răzbate la rându-i. Colindul copilăriei se aude de asemeni. Și iubirea, în multele-i înțelesuri și forme capătă rimă, înfrunzește și se pierde, lăsând umbra ei permanentă să bucure și să doară. Căci din ce se nasc poeziile, dacă nu din dragoste, suferință și crez? Din moarte, ca certitudine. Din teama și greaua ei acceptare. „Când mă voi urca eu până la obrazul cerului/ și voi pune capul în părul lunii,/ Când voi săruta stelele/ și-n pământ vor clocoti vulcanii”, iată un mănunchi de cuvinte al scriitorului, din spatele unor gânduri care nu s-au vrut risipite, o mărturie plauzibilă care nu face decât să desăvârșească soclul unei poezii. Iar lacrima celui ce-a scris, din plânsul și nostalgia inimii lui, o vom șterge noi, aceia care-i vom înțelege versul. „Totuși, lăsați-mă să plâng”, roagă el în titlul unei poezii din volumul intitulat „Roșcată doamnă, ca o toamnă”. „Ce-aș mai avea de pierdut?”, se întreabă, iar răspunsul îl deține prin titlul altei poezii: „Luminița inimii”.

Da, domnule Aurel V. Zgheran, plângeți, scrieți poezii și nepoezii, iar pe noi lăsați-ne să citim această carte, să descoperim zbaterea gândului dumneavoastră. Spuneți în „Cuvânt înainte” că sunt atâtea ispite importante pe lumea aceasta…! Aveți dreptate, dar nu cumva ispita poeziei e ispita dintâi? Chiar de nu e înaltă precum considerați, ea capătă altitudini nemărginite tocmai prin limpezimea și franchețea spiritului care se arată în vers. Și versul, absurd sau sublim, își are dreptul de a exista, nu de a fi judecat!

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!