Vaccinarea, subiect ce a stârnit și stârnește în continuare opinii pro și contra, cum e și firesc, pentru unii aduce un soi de binecuvântare, pentru alții „cipuri” și „extratereștri”, care, inoculați în organismul uman, ar modifica bunătatea de structură genică și comportamentală a individului. Unde ar fi norocul, pe alocuri?
Lăsând ironia deoparte, adevărul sau neadevărul până la capăt despre acest coronavirus cred că n-a fost spus, însă certitudinea existenței lui nu poate fi pusă la îndoială. Iar cine n-a simțit pe propria piele, să fie în continuare ocolit de nefericirea întâlnirii cu boala care a răstălmăcit înţelesuri de viaţă şi a dat peste cap planeta. Totuși, acest lucru ține și de noi, de alegerea noastră.
Timpul, cel ce ne arată că suntem trecători prin viață, tot el ne și ajută să găsim căi de supraviețuire, să descoperim, de pildă, un ser, dacă nu anihilator pentru noul coronavirus, măcar adjuvant în a ține boala în frâu, ori la distanță de cei de lângă noi. Dar, cum spuneam, e alegerea noastră, și e bine că-i așa. Altfel, impunerea cu forța, obligativitatea aduc atingere libertății și demnității umane, ceea ce nu se cade.
Alegem să ne îmbolnăvim, să murim sau să trăim! Ce libertate mai mare decât asta?
După ce o parte dintre noi, adulții, ne-am vaccinat, iată că a venit și rândul copiilor cu vârsta cuprinsă între 12 și 15 ani. Cei de 16 ani au avut această posibilitate de la început. Pentru unii părinți a fost o veste foarte bună. Și pentru noi. Sigur că am cântărit această decizie, dar, dincolo de toate semnele de întrebare, considerăm că aprobarea unui vaccin, oricât de scurtă a fost perioada testării lui, este pentru a salva, nu pentru a produce un genocid. Așadar, am consimțit la vaccinarea copilului nostru.
Luciana, care în curând împlinește 14 ani, ca toți copiii din generația ei, nu poate fi convinsă cu o ciocolată sau promisiunea unei jucării dorite. Se impune, indiferent de situație, iar decizia îi este respectată. A acceptat propunerea noastră de a se vaccina. „Mă vaccinez mai mult pentru voi, pentru liniștea voastră”, a spus ea, aflându-se oarecum sub influența campaniei antivacciniste, propagată cu intensitate pe internet, cântărind de altfel și faptul că niciunul dintre prietenii și colegii ei nu se vaccinează.
Așadar, sâmbătă dimineață, 5 iunie, la centrul de vaccinare din Urlați, fără emoții, dar nici mari avânturi, Luciana a primit prima doză de vaccin. Până la ora la care scriu aceste rânduri ( sâmbătă, orele 17.00), nu dă nici un semn de reacție adversă. Nici nu cred că vor fi. E un copil puternic. Și chiar când nu e, nu-i place să se arate copleșită. A moștenit această calitate a oamenilor învingători, de la tatăl ei.
Și, pentru că trăim într-o societate împărțită între pro și contra vaccin, mă simt oarecum îndreptățită să răspund la întrebarea „de ce mi-am vaccinat copilul?”, fără a lansa sfaturi, în nicio direcție. Mă țin departe de acest lucru, chiar când vine vorba de apropiați. Consider că cel mai ușor aruncăm vina pe cel care ne-a îndrumat într-o direcție sau alta. Așadar, mă abțin. Vaccinul e o alegere!
De ce mi-am vaccinat copilul? Pentru că a dorit, în primul rând. Apoi, pentru că vreau să fie bine. Să socializeze fără povara grea de a-și îmbolnăvi părinții. Să ne îmbrățișăm toți trei, ca înainte de pandemie, fără temeri. Să ne reluăm, cu toții, cât mai repede, viața de unde am lăsat-o în urmă cu un an și jumătate.
Repet – nu vreau să conving pe nimeni, nu vreau să influențez pe nimeni, dorind binele tuturor, din orice direcție și l-ar culege.
