Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Atingere, ca un preludiu de simfonie

”Norocul de a fi frumoasă poate deveni, pentru o fată de la țară ca tine, un ghinion. Scapă de ghinionul de a fi doar frumoasă și caută să afli de unde vine această sclipire adâncă a ochilor”, chiar așa îi spusese la ultima lor revedere, din ușa farmaciei veterinare. Bărbații îi cereau altceva. De ce îi cerea acest bărbat ceea ce ceri cuiva la care ții, poate că unei persoane feminine dragi? Era ea acea femeie, ghicită de ochii lui verzi? Mintea zbura aiurea, supărarea pricinuită de dojană se preschimba încet într-o nesperată fericire. Dacă el…. Dacă…

Apoi s-a întors la vestea venită de la mătușă și a făcut, aproape sărind de bucurie, o legătură. Dacă l-ar întreba pe el în ce direcție să orienteze acea lumină din ochi de care ea nu era în totul convinsă. Dar va mai veni vreodată? Apare rar, când nu te aștepți. Nu știe nici cum îl cheamă, doctorului îi pare cunoscut, chiar foarte cunoscut, dar are un lapsus.

Deși putea da în clocot de fericire, iat-o, la serviciu, cu un chip potrivit mai degrabă unei ceremonii funerare. Erau atâtea necunoscute pe care încerca să le deslușească, iar singurătatea apăsa mai dureros ca niciodată în astfel de momente.

Distribuie prietenilor

Dispoziția doctorului era în totală contradicție cu a ei. După mult timp în care s-a străduit să obțină un spațiu în prelungirea celui existent, astăzi, în sfârșit reușise. Dorința de a întregi farmacia cu un cabinet medical destinat patrupedelor, cu posibilitatea de a le și interna, dacă era cazul, prindea rădăcini. Până mai ieri, toate acestea ar fi încântat-o nespus. Acum nu avea puterea nici să mimeze bucuria.

– Ce-ai pățit, domnișoară, ce ți s-a întâmplat, ai visat urât azi-noapte?

– Nimic, domnule doctor!

– Nu te-am văzut demult așa desumflată, o asemenea veste speram să te bucure!

– Mă bucur, dar azi nu mă simt prea grozav!

Și nu mințea cu nimic. Știa că va veni momentul să plece. Nu-i putea spune deocamdată. Intenționa să lucreze până ce începea anul universitar. Se sudase sufletește de locul ăsta, chiar dacă iarna ea era generatorul de căldură. Aerul ei aburea geamurile brodate de ger. Fusese primul contact adevărat cu lumea. Legase prietenii, se atașase de oameni. Aici experimentase viața pe cont propriu. Și reușise. Avea un vis, dar nu putea pleca fără regrete.
Pleca, dar încă nu știa unde. Ce paradox! Să ai posibilitatea să-ți îndeplinești un vis, dar să nu știi care-i acela! De fapt visul exista. Ținta nu era clară.

Rămasă singură, se așeza, ca de obicei, la fereastră, și privea în gol, în căutarea răspunsurilor. Chiar dacă privea strada nu vedea pe nimeni și nimic. Nici pe el, când a parcat în fața farmaciei și a intrat pe ușă.

– Vă poate fura cineva cu totul de aici, domnișoară!

El intrase, și văzând-o transpusă în alte lumi, a așteptat câteva clipe și dându-și seama că nu sunt șanse să-i fie observată prezența, s-a făcut auzit.

Ea n-a fost în stare să spună nimic. Credea că visează, că doar nu-i ascultase gândurile. Simțea doar liniștea care se lasă după furtuni violente.

– Ți s-a întâmplat ceva?

– Nu, priveam cum plouă!

– Plouă?!? Pe soarele ăsta?

– Ce, ploaia trebuie musai să vină din nori? Ea vine din gânduri, nedumeriri, tristeți.

– Înțeleg! Spune-mi, ce te frământă, de fapt?

Ea se uită nedumerită, dar parcă așteptând această întrebare. Omul ăsta îi inspira încredere. Putea să-i spună ce se întâmplă, ceea ce a și făcut. El a ascultat-o atent, apoi a stat câteva clipe înainte să-și spună părerea.

– De ce nu mergi la facultatea de Medicină Veterinară? Ai absolvit un liceu de profil!

– Nu, nu, nu! Și i-a istorisit pățania cu practica ratată la o intervenție pe niște bieți purceluși. A povestit cu patimă și detalii care să convingă asupra îndărătniciei ei.

– Ce note ai luat la bacalaureat?

– La matematică șapte, iar la română zece!

– Cred că știu ce ți se potrivește, a spus zâmbind. Cred că vietatea aia necastrată ți-a purtat noroc. Știi să povestești! Ce vezi acum pe stradă?

Strada părea pustie. Prin fața bocului de vis-a-vis trecea o bătrână.

– Trece o bătrânică. O știu vag. Vinde uneori căteva mănunchiuri de pătrunjel în piață.

– Eu văd mai mult. S-a oprit de două ori, de când o privim fără să știe. Părea că se uită spre noi, dar se uita în gol. E îmbrăcată în negru, ceea ce poate să însemne că și-a pierdut soțul și asta s-a petrecut demult fiindcă straiele cernite indică o obișnuință, un exercițiu îndelung al singurătății și doliului. Încearcă să descifrezi ce se află în spatele aparențelor. Uite, a continuat el, poate că o meserie a scrisului ți s-ar potrivi. Ce zici de Jurnalism?

– Nu, pentru asta îți trebuie îndrăzneală!

– Cine ți-a spus că tupeul este esențial în munca de ziarist? Sunt alte calități mai importante.

Adevărul e că se gândise la Istorie, Biologie, Științe sociale, dar nicidecum la Jurnalism.

– Uite ce îți propun! Eu stau două zile aici, într-un sat vecin cu al tău. În timpul ăsta, scrie povestea vieții acestei bătrâne. Caut-o, află-i viața,  mergi pe urmele unui destin. Poți avea surprize. Apoi scrie-i povestea cu naturalețe, ca și cum ai povesti-o mamei tale acasă sau cuiva apropiat. Când plec spre București ne vedem și poate am găsit calea. Ce zici?

Vocea lui era caldă. În loc s-o liniștească, însă, propunerea o blocase. Nu mai scrisese din liceu, când li se cereau eseuri la Limba Română. Deși i s-a părut cam ciudat ceea ce îi ceruse el, nu avea să refuze. Dincolo de simțiri și cuvinte exista un ghid al destinului care-o mâna spre izbândă. El, pe care-l invitase să stea pe unicul scaun din farmacie, i-a atins mâna, cu un gest de încurajare. Acea atingere care s-a terminat repede, fiindcă el s-a ridicat să plece, fără a mai cumpăra ceva, a fost ca un curent electric. A încercat să își memoreze cerințele pentru a deveni un bun jurnalist, dar acea, poate întâmplătoare, atingere, stăruia ca un preludiu de simfonie, ca o frumoasă amenințare.