Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Un om important și viața nemiloasă a unei bătrâne

 

În timp ce necunoscutul se îndrepta spre mașina lui a auzit fără voie dialogul dintre el și un inginer care era client vechi al farmaciei. S-au salutat amical.

– Ce faci Laur, ai coborât între noi, muritorii de rând?

Distribuie prietenilor

– Și eu, pe aici, cu treburile casei în care s-au născut ai mei și unde am văzut și eu lumina zilei!

–  Am auzit că refaci conacul bătrânului. Mai e ceva din el, că ăștia îl făcuseră CAP?

– Mai găsesc sub ziduri amintiri care dor. Tu?

–  Ingineresc!
S-au despărțit ca vechi colegi sau prieteni. Apoi inginerul Stelian Matei, client al farmaciei, a intrat să ceară niște medicamente pentru oile lui fiindcă avea o stână pe Valea Urloiului.

– Te știi cu lumea bună, Puștoaico! – a spus el admirativ. N-am știut că marele scriitor e clientul farmaciei voastre!
– Cum marele scriitor?
– N-o să-mi spui că nu-l știi pe Laur Prahoveanu! Stăteați amical de vorbă, așa mi s-a părut, iar aseară era la televizor unde dădea de pământ cu niște politicieni. Dă-mi Albendazol și a înșirat și alte doctorii pe care, uimită de ce auzise, nu mai știa dacă le are.

A plecat iar ea a rămas tristă și descumpănită. Visele ei, fiindcă, trebuie să recunoască, se înfiripaseră nişte vise legate de bărbatul cu ochi verzi, se spulberau într-o clipă. Dacă era un om atât de important, nu-și pleca el privirea spre o biată fată de la țară, vânzătoare de buline pentru căței. Dar de ce a revenit fără treabă, fiindcă n-a cumpărat nimic, de ce femeia din ea a simțit că privirea lui o mângâie? I-a dat și un test pentru a intra la Jurnalism, plăcându-i cum a povestit ea despre castrarea purceilor! Cum să lege toate astea?

Laur Prahoveanu, deci!

Seara, acasă, a întrebat-o pe mama sa dacă a auzit de familia Prahoveanu. Normal că a auzit. E o familie care a fost înstărită cândva pe valea asta a Cricovului. El stă la București, dar vine mereu singur aici.

– Ce ţi-a venit?
– Mi-a venit așa!

Aproape că o durea fizic detaliul că omul de care începuse să se îndrăgostească e cineva. Nu-l voia cineva al lumii, ci un cineva al ei. Doar al ei.

Seara a trecut chinuitor, iar a doua zi trebuia să afle câte ceva despre bătrâna îmbrăcată în negru și despre care știa că vinde uneori mănunchiuri de pătrunjel în piață. Să scrie povestea vieții ei? Cum să înceapă, dacă bătrâna era un personaj anost? Dacă viața ei nu ”e un roman”, că toți se laudă că viața lor e un roman? Va scrie despre un om banal? Da, de ce nu: Povestea unui om banal.

A doua zi la prânz, când avea niște ore libere, a mers în piață. Personajul ei nu era acolo, în schimb a aflat diverse lucruri despre femeia în negru de la o altă negustoreasă. Într-adevăr era văduvă, trăia undeva într-o căsuță care, de la biserică mai jos, putea fi recunoscută după gardul căzut și acoperișul pe o rână. A plecat spre locul indicat cu precizie. Casa părea pustie. Un vecin care o observase de peste gard i-a spus că dacă o caută pe surdă, s-o caute în spate unde are o mică grădină.
– De ce i-ați spus surdă?
– Fiindcă aude doar cu o ureche. S-o strigi mai tare și să stai pe dreapta ei fiindcă e surdă de urechea stângă de când a altoit-o bărbatu-său. I-a dat una de i-a spart timpanul. Noroc că l-a luat ăl de sus sau, cine știe, ăl de jos fiindcă era un om tare violent. O bătea degeaba. Nici cu noi vecinii nu se avea bine. Îi sărea țandăra din orice.

Omul era pus pe sfadă și ea îl asculta, notând detalii în cap.

A dat ocol casei care se dovedea, mai tare decât din stradă, o ruină. Bătrâna, cu aceleași haine de ieri, extrăgea niște buruieni dintre rândurile perfect aliniate de pătrunjel, averea ei unică.

A spus bună ziua și bătrâna i-a răspuns fără să se arate surprinsă de vizită. Nu prea ştia cum s-o abordeze.

Ceea ce aflase până acum i se părea atât de delicat. Întrebările ei ar fi sucit cuțitul în rană, și nu își dorea să-i producă și mai multă suferință. Deși, privind chipul bătrânei, nu era loc de mai mult, era chiar întruchiparea caznei supusă unui tragic destin, nemilos.

Norocul a făcut ca femeia octogenară să vorbească mai mult decât bănuia ea. Aproape că nici nu mai era nevoie de întrebări. A fost de ajuns să o întoarcă în timp, ca apoi să-și mărturisească viața. Era o spovedanie, parcă așteptată, fără detaliul păcatului, ci mai degrabă o înșiruire de ispășiri nemeritate, dar asumate, acceptate, duse până când „voia Dumnezeu”.

Era adevărat, soțul, care murise când ea avea 50 de ani, fusese agresiv. Era gelos. În perioada când lucra ca femeie de serviciu la Policlinica din oraș, o bănuia de infidelitate, pe nedrept. Deși era frumoasă și curtată, își iubea bărbatul, cu toate cusururile lui. Pentru el a și renunțat după câțiva ani la slujbă. Spera să-i alunge demonii din cap. N-a fost așa. Agresiunile au continuat și după aceea, până în ziua când el s-a stins. S-a înecat cu mâncare, la o pomană a porcului.

I-a făcut toate cele creștinești, a ținut doliu și l-a plâns de atunci mereu. Așa cum își plânge și băiatul care s-a prăpădit în urmă cu 10 ani. Mergea cu soția și fiul de 11 ani, în Moldova, la socri. N-au mai ajuns. Un TIR i-a izbit în plin și au murit pe loc, toți trei. Povestește uitându-se în gol. Durerea nemărginită i se citește în ochii de un albastru spălăcit. Chipul, poziția spășită a trupului, hainele cernite, uzate de timp, toate indică tabloul suferinței absolute. Și al resemnării. Mai are o fiică, plecată în Spania, de mai bine de douăzeci de ani. De vreo cinci nu mai știe nimic de ea.

„Nu sunt singură. Îl am pe Dumnezeu cu mine”, răspunde, întrebată fiind despre viața în singurătate. Trăiește auster, dar e mulțumită. Are o pensie modestă și suplimentează prin vânzarea verdețurilor în piață. Sunt și câțiva vecini milostivi care-i cunosc greutățile și îi vin în ajutor. Bucuria supremă e că poate face pomenile celor duși, atunci când vine rânduiala. Datele nu se potrivesc și pentru soț și copii, astfel că face fiecăruia când se cuvine. În rest, merge la cimitir în fiecare săptămână, unde pune flori, aprinde lumânări și înmiresmează cu tămâie mormintele. Lunea și vinerea merge în piață, unde are cumpărătorii ei.

„Dacă așa mi-a fost dat, crucea trebuie s-o port. Cu Domnul nu te porți certa. El mă ajută”, concluzionează bătrâna, în timp ce ea rămăsese fără cuvinte, străduindu-se să-și înghită plânsul.
Întâlnirea aceasta fusese o lecție pe care nu o va uita. Nu de jurnalism, ci de viață. Dură, nemiloasă. Și de rezistență. De resemnare.

Seara, ajunsă acasă, era copleșită de tot ce aflase. Scriitorul, apoi bătrâna. Cum să aștearnă pe hârtie cele câteva lucruri cerute de el? O să pice cu brio examenul. Şi totuşi a scris. A recitit. A scris, cum i-a sugerat el, ca şi când ai povesti cuiva apropiat o întâmplare la care ai fost martor. Aici era vorba de un destin.

Laur Prahoveanu … A adormit cu numele lui și multe întrebări răscolindu-i mintea.