Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Ziua apocaliptică

 

Era luna mai, când culoarea verii se face prima dată simțită în pârgul cireșelor, când soarele îndrăzneț alungă bruma de primăvară care ar mai întârzia parcă. Ziua se arăta senină, îmbietoare vieții. Striga cu glasul ei de lumină să se prindă toți pământenii în hora timpului, să joace fiecare secunda libertății, a fericirii absolute. Vara bătea la ușă, și nimeni nu trebuia să absenteze, să nu guste din euforia acestui anotimp.

Doar că, la ei, se instala toamna. O toamnă sumbră, învăluită în plumbul bacovian. Laur era muncit de gânduri apăsătoare. Simțea că ceva teribil se petrece cu el. Nu-și găsea liniștea. Cutreiera curțile dintr-o parte în alta, își căuta câte ceva de făcut, doar-doar va reuși să alunge nălucile gândului.

Întors în casă s-a așezat la calculator unde a scris fără pauze, un ceas, poate două. Aurelia, care se găsea în bucătărie și auzea zbaterea tastaturii, viitura literelor care curgea fără întrerupere, intra din când în când la el, în speranța de a găsi răspunsuri. Își dădea seama de gravitatea momentului. Bănuia că Laur nu scrie nici poezie, nici pamflet, ci altceva, ceva cutremurător. Învățase să deslușească înțelesul a ceea ce așterne Laur pe foaia electronică, după ritmicitatea degetelor lui pe claviatura caietului modern. Uneori suna ca un vals, tandru, romantic, alteori ca o furtună violentă de vară. Acum sunetul era cu totul altfel. Tragic. Apăsător. Nu îndrăznea să-l întrerupă. Ar fi vrut să știe ce se petrece, deși cunoștea foarte bine răspunsul. Mai degrabă aștepta infirmarea. Care n-a venit.

Laur s-a ridicat absent de pe scaun, întrebând-o unde e mașina de tuns. Își lăsa uneori barba să crească mult. Alteori renunța cu totul la ea. Frizura părului facial depindea de starea lui interioară. La acel moment arăta ca un călugăr frumos, dar ținea neapărat să se tundă. Părul i-l potrivea de obicei Aurelia.

Iată-l în fața oglinzii din baie. Cu mișcări mecanice, reci. Ea, stană de piatră în spatele lui, privea și încerca să înțeleagă. –

– Am să mor! Curând, poate chiar în noaptea asta. Nu vreau să fiu un mort urât, a rostit el, sec, mimând indiferența.

– Să mori? Cum să mori, ce-ți veni? Mai bine spune-mi pentru cine te ferchezuiești așa?, zise Aurelia, încercând să zâmbească, de parcă Laur rostise o glumă. Credea că astfel va muta gravitatea momentului în sfera ironiei.

Știa foarte bine că nu e loc de ironie. Mai existaseră momente când Laur se simțea deznădăjduit, dar ceea ce se întâmpla acum era cumplit. Starea asta nu-l cercetase niciodată. Nu se simțea bine de la o vreme, e adevărat, însă nu atât de rău încât doamna cu coasa să se afle la o așa mică distanță. Doar că Laur fiind obișnuit să zboare ca un zmeu, percepea altcum instalarea unor suferințe în trupul său.
Aurelia încerca să nu intre în zona pe care o deschisese Laur. Se străduia să lase ziua să curgă natural. Pregătise niște sarmale de curcan, care lui îi plăceau tare mult. A așezat masa, chemând-o și pe Laura. Ea a fost cea care a reușit să înghită ceva, chiar dacă simțea că în aer planează nori grei. Laura era un copil matur. Nu avea nevoie de cuvinte pentru a realiza pericolul. Se prefăcea că nu înțelege ce se petrece, că totul e bine, sau e doar un puseu de mai puțin bine.

După ce Laura a terminat de mâncat și s-a retras în camera unde tatăl său îi construise leagăne și tot felul de minunății destinate jocului, la care ea a adăugat colecțiile de ponei, unicorni, sirene și păpuși, Laur și-a continuat „pregătirea” morții. I-a înmânat Aureliei trei coli A4, pe care le scrisese și le semnase mai devreme. Detaliase tot. Moșteniri, dorințe exacte legate de înmormântare.

– Guguștiuc, acesta e testamentul meu! Ai obligația să faci tot ce poți pentru a fi respectat întocmai, i-a zis el, cu o durere pe care Aurelia nu i-o simțise niciodată până atunci.

– Testament? Tu te auzi ce spui? Cum îndrăznești să abdici așa repede? Ne-ai adus până aici, iar acum crezi că pleci, așa, pur și simplu. Cum să faci asta, Laur?, i-a strigat Aurelia, în hohote de plâns, pe care până atunci reușise să le înăbușe.
– Iată ce fac cu testamentul tău!, zise ea, rupându-l în zeci de bucăți.

– Nu poți renunța! Știu că nu ți-e bine, dar timpul tău nu s-a sfârșit. Vom merge la medici, vom căuta leacuri, vom găsi o soluție. Dumnezeu nu poate renunța la un pământean așa bun cum ești tu! Mai ai atâtea de făcut, atâtea de simțit. Eu și Laura n-am ști cum să trăim fără tine, pricepi?, striga aproape isteric Aurelia.

Ziua aceea de mai, apocaliptică, s-a sfârșit în împreunarea lacrimilor lor. Au adormit așa, așteptând derularea celorlalte, poate mai senine și binecuvântate.

(va urma)