Giorgiana Radu: Violeta, destinul zidit cu propria-i suferință

Destinul, cupola întâmplării sub care se naște fiecare, determină înălțări spre orizonturi armonioase sau căderi definitive în negură. Există, din fericire, și o cale de mijloc, cea în care omul plutește linear, fără riscul de a fi înghițit în mocirla dezumanizantă. Oricare nereușită poartă cu sine vina soartei care ne e potrivnică , fără să luăm în calcul acțiunile prin care noi înșine influențăm entitatea numită generic destin. Zicerea populară „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în sac” e, într-un fel, definiția clară pe care, cei ce se plâng de cât de nedreaptă este viața cu ei, ar trebui să o „rumege” până la dezmeticirea din starea de smiorcăială neproductivă.

Viața Violetei nu știu de cine a fost țesută. Nu știu dacă destinul nu a ajutat-o destul sau ea nu a știut să-și dorească mai mult. Violeta are acum spre 40 de ani. Trăiește într-un sat, sub limita sărăciei, cu un bărbat cunoscut pentru agresivitate, cu vocație asasină, disprețuit de comunitate, incapabil să-și iubească familia. Are trei copii și așteaptă să se nască al patrulea, după ce a pierdut doi, primul copil murind la câteva zile de la naștere, iar cel de-al doilea, cu câteva zile înainte de a se naște.
Violeta a fost o adolescentă frumoasă. Blondă, cu ochi verzi și buze cărnoase, trup rubensian și un simț al umorului efervescent. În preajma ei, buna dispoziție era molipsitoare. Avea darul de a te transfera rapid din sfera melancolicului în zona veseliei. Cu studii minime, dar cu inteligență nativă, socializa ușor, avea „priză” la oameni, cum se spune. Deși ar fi avut posibilitatea, Violeta nu a lucrat niciodată. I-a fost mai la îndemână statutul de „casnică”, în preajma părinților. Poate de aici i s-a tras și perdeaua cenușie a destinului. Mediul îngust în care s-a mișcat nu i-a fost prielnic. Deși iubea un tânăr care nu a răspuns sentimentelor ei, în cele din urmă s-a căsătorit cu un bărbat cu o reputație departe de a fi onorabilă. De aici, cred, i s-a tras involuția de neretușat.

Am întâlnit-o pe Violeta în urmă cu câțiva ani. Aproape că n-am recunoscut-o. Vocea era singurul reper nemodificat de timp, de nefericire, de neîmplinire. N-am întrebat-o mai nimic, de teamă să nu-i adâncesc hăul prezentului. Am tresărit doar în carapacea sufletului meu – temându-mă să nu observe, la asocierea Violetei din fața mea și cea pe care o știam din adolescență. Mi-ar fi mai ușor să spun că, în cazul ei, destinul este singura culpă, că zodia sub care s-a născut este nedreaptă. Nu pot face asta! Deși nu o judec ( doar regret), iar constatarea mea nu o ajută cu nimic, știu că, undeva, a greșit în raport cu sine însăși.
Violeta este doar unul din atât de multele naufragii ale omului în propria viață. Poate, dacă am fi mai atenți la ce se întâmplă în jurul nostru – oameni, evenimente, oportunități, existența ar căpăta un alt sens. Am deplânge mai puțin soarta potrivnică și n-am mai fi nevoiți să dăm crezare proverbului, de altfel corect, conform căruia „fiecare, cum își așterne, așa doarme”.

Distribuie prietenilor

(editorial pentru Ziarul Prahova)