Nea Gheorghe Mirea, vecinul de ulucă al copilăriei mele, petrecute la bunicii dinspre mamă, presta, aplecat ca o jumătate de covrig pe obiectul muncii lui, care era de obicei un bocanc, cizmăria. Îl găseam mereu în gura atelierului, spre curte, unde îndesa țepușa unei scule mici, cu mâner de lemn, prin rotiri repetate în pielea tălpii pantofului. Scula se chema sulă și era, ca și ciocanul și custura, parte din arsenalul rezumat al unei îndeletniciri care încălța. Nea Gheorghe încălța omenirea satului cu smerenie și umor. Când s-a returnat de pe front i-a făcut nevesti-sii, țața Sofica, o femeie subțire ca o ață, îngroșând-o prin repetiție, patru copii, o fată și trei băieți. I-a făcut grăbit, unul după altul, temător parcă să nu mai înceapă alt război. Catioara, o fată frumoasă, mi-a ajustat mimica în vremea în care eu eram de trei ani, iar ea codană. Bunicii fabricaseră în curte, pentru mine, un leagăn. Îi ziceam dulap. Avea o policioară de lemn, doi stâlpi înfipți sănătos în pământ și un fel de balama la umeri prin care se învârtea axul de pendulă al dulapului în care mă găseam adesea eu. Într-o zi, Catioara, sosind la bunică-mea, trimisă de maică-sa pentru un schimb de împrumuturi, descoperindu-mă nelegănat, a apucat policioara și a zvârlit-o atât de zdravăn în aer, încât eu, care eram greu ca un fulg, am zburat câțiva metri pe sus, iar aterizarea s-a făcut pe o grămadă de pietre, cu nasul, firește înainte. Din toată tărășenia, după o lună de stat cu nasul cât o vânătă, lucrurile s-au calmat. Spitale și radiografii nu prea erau, dar nasul, ținut în comprese de bunică-mea, n-a mai încăput în desenul vechi, rămânând strâmb pe o parte. Țuguiul, devenit discret, al unui os care îmboldea oblic pielea, mi-a paradit încrederea în frumusețea mea supusă unui atentat. Noroc că-n studenție, intrând să-mi apăr un coleg, pe care-l băteau doi inși într-un bar, unul din atacatori, pe care l-am altoit și eu sănătos, mi-a scăpat un pumn care mi-a pus nasul la loc. N-am putut să-l mai găsesc pentru o mulțumire, când m-am descoperit a doua zi în oglindă, reparat estetic. Oarecum. Mă rog, asta-i altă poveste.

Să mă întorc la nea Gheorghe Mirea, cizmarul. În găurile aplicate cu sula în talpa viitorului bocanc, înfigea niște bețe mici ca jumătățile de chibrit. Le bătea ușor cu ciocanul, până se îndoiau și le ștergea capul boțit cu acea custură, mereu bine ascuțită. Lucrul lui era fascinant. Nea Gheorghe, cât timp lucra, povestea clienților în așteptare și mie care căscam gura, ce petrecuse el pe front. Pe undeva, pe la Cotul Donului, încartiruit într-un sat, s-a împrietenit cu o rusoaică evlavioasă. Era evlavioasă fiindcă, măritată fiind, cu bărbatul, mort sau viu acum, plecat în negurile frontului, și ținându-l ea în poză, deasupra patului, îl ferea de o presupusă insultă. Când soldatul român trecea pe la ea, cucernica femeie, precedând ce avea să se petreacă între ei, întorcea întâi cu fața la perete poza în care se găsea, umăr lângă umăr, ea și soțul legitim și apoi făptuia mai puțin cucernicele dezlegări trupești. După ce terminau ce aveau de terminat, iar femeia își trăgea la loc dedesubturile, reîntorcea soțul fotografic cu fața la odaie și-l mângâia cu degete drăgăstoase pe ramă. Credincioasă muiere, rusoaica, ofta nea Gheorghe, frisonat plăcut de-o amintire pe care-o ținea pitită de țața Sofica. O povestea mereu după ce se asigura că nevastă-sa e în grădină sau cu cele două capre pe care le aveau, pe deal. Alteori istorisea cum s-a întors el de pe front cu trenul sau cum a ajuns odată, o singură dată la București, unde ”e raiul, Lenuțo”. Dar asta-i altă istorisire.
Nea Gheorghe Mirea povestea molcom pentru urechile celor care așteptau să-și ia îndărăt bocancul cu talpa dată peste cap, pe care cizmarul, pe calapodul lui, o brodea la loc. Dacă nu aștepta nimeni, sigur prin preajmă mă găseam eu, fascinat de dibăcia cu care preschimba, nea Gheorghe, rabla unei cizme vrednice de aruncat la gunoi, în încălțare respectabilă, lustruită, la urmă de tot, cu seu de vacă. Avea o privire blajin vicleană și nu se ferea uneori să familiarizeze urechile mele cu vorbe care nu încăpeau în manualul școlar. Mi-a povestit odată, cum a venit el cu trenul de pe front. Ajunsese până hăt, departe, în Rusia, pe jos, cu armata care s-a tot subțiat, dar la revenire, o bucată din țară a parcurs-o cu trenul, arătare lungă, cu fiare și țignal înfricoșător. Nea Gheorghe, de la Sângeru, nu mersese în viața lui cu trenul. Satul lui și al meu intră, conform anecdoticei, în a treia clasă de așezări. Sunt sate prin care trece trenul, sate din care se aude trenul și sate care au auzit de tren. Ei bine, vecinul meu, care lăsa în urmă o idilă cu o rusoaică și mai multe noroace presărate la fiecare asalt, fiindcă gloanțele îl iertaseră mereu, nu numai că a văzut un tren, dar s-a și suit în el, pe undeva prin Moldova. Plin cu refugiați, burdușit pe coridoare cu papornițe, valize de lemn, cuconeturi spilcuite care făceau față cu greu obligației de a sta lipite de sudorile plebei, trenul era o conservă cu stridii. Dacă apucai în el într-un picior, apoi așa rămâneai până la București. Mulți dormeau vertical, sprijiniți de parapeții celorlalți. Nu puteai, povestea nea Gheorghe, să cazi din picioare fiindcă pentru o cădere trebuia loc. După ore și ore, după opriri și opinteli, pe țăranul meu, situat la jumătatea vagonului, s-a nimerit să-l apuce o nevoie gravă pe care a surghiunit-o cât a putut, dar Ploieștii lui nu se arătau deloc, iar mațele soldatului suportau o presiune de neîndurat. Auzise că la capătul vagonului s-ar găsi un closet. De altfel, pe la Iași, când îmbulzeala nu era atât de strivitoare, nea Gheorghe a văzut pe cineva îndreptându-se spre râvnitul loc cu o formulă magică. Zicea, pe un ton blând, ”pardon„, și ăilalți se retrăgeau discret, lăsându-l să treacă. A încercat și nea Gheorghe. Nu zicea el ”pardon„ chiar ca ăla, catifelat și într-un fel anume, care lui nu-i ieșea, dar cuvântul a reușit să-l pronunțe și să-l repete. O oră a asudat nea Gheorghe cu ”pardon, pardon”, iar rezultatul a fost că a înaintat o jumătate de pas mai spre coada vagonului. Eram, povestea cizmarul, lac de apă. Dacă nu murisem la Odesa, unde un glonț mi-a zburat casca, apoi aici mă sfârșeam pe picioare. Moartea vine pe unde nu te aștepți, îți intră pe sub betelie și te taie bucăți. Acum mă chinuia și-și bătea joc de mine cum nu mai pățisem. Răsuflarea lui nea Gheorghe se împuținase, concentrat să-și țină sfincterele și abia dacă mai șoptea ”pardon”, neauzit și nebăgat în seamă, fiindcă nimeni nu avea chef să-i facă loc. Atunci, povestește cizmarul, simțind că nu mai poate, a venit dezlegarea. Cu o energie de care nu se mai credea capabil, nea Gheorghe a urlat, astupând și gălăgia roților și vocile certărețe ale călătorilor ”Lasați-mă să trec că mă cac pe voi!”. ”Lăsați-mă…” a mai urlat el o dată vorbele magice, fiindcă magice au fost. Lumea aia îndesată, sudată, înrăită, gâlcevoasă, a făcut pârtie cât ai clipi pentru urgențele nemiloase ale soldatului.

Orașul, ofta nea Gheorghe, la capătul chinuitei lui povești, retrăind parcă o crampă, are vorbele lui. În gura mea nu s-au potrivit. Cu ”pardon„ în sus, ”pardon” în jos, vorbă pe care eu n-o nimeream bine, pesemne, îmi scăpam mațele în izmene. M-au scos din ananghie tot vorbele noastre.
Ce ținea minte omul ăsta care revenea viu din Rusia, unde atâția camarazi pieriseră, lăsa în cumpănă mintea mea de copil. Vieți simple, întâmplări banale, zic și azi. Dar așa era compusă viața lor, iar omul simplu n-avea dezlegare la mari filosofii. Din primul și unicul lui mers cu trenul, asta a ținut minte ca pe o mare cumpănă și o încercare pe care n-ar dori s-o pățească nici dușmanii.

Ții minte când ai scris asta? Țin, am zis, și-l mai țin minte foarte bine pe nea Gheorghe, fie-i țărâna ușoară. De ce nu-ți mai amintești astfel de lucruri? – m-a întrebat ”Doctorița”, fiindcă deja a așezasem în ghilimele în mintea mea care se întrema ușor. Îmi amintesc multe din cele trăite, auzite. Satul copilăriei mele, pe care sigur tu nu-l știi sau nu vrei să-l știi, e ca un pom de Crăciun cu puzderie de globuri. Copilul pune mereu altele și tot mai vrea beteală. Viața – dacă-i un copil visător și plin de neastâmpăr cum am fost eu – i-o oferă cu asupra de măsură.
Ieșeam încet din lumea confuză în care șezusem amar de vreme și mă redescopeream, îndepărtându-mă de ceilalți. Ce aveam cu ei? Nu știu. Fiecare juca un rol. Eu nu-l jucam nici pe al meu, ci-l trăiam sincer și cu înfrigurare crescândă.

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)