Poetul rus Evgheni Evtușenko este de două zile la București. Motivul? Lansarea volumului său de poeme „Mierea târzie”, inspirată inițiativă a editurii CD Press. Traducerea, excelentă, egalând traducerile lui Lesnea din Esenin, aparține scriitorului Ștefan Dimitriu. Traducerea brută e a Nadiei Brunstein.

S-a întâmplat să-l cunosc pe Evtușenko acum aproape 17 ani, în singura mea vizită la Moscova. Realizam pentru SLAST, revista pe care am condus-o trei ani, un serial de interviuri sub genericul „Cum înfruntă poezia sfârșitul de mileniu?”. Dialogurile, cu importanți poeți ai lumii, conturau deja o carte. După Revoluție am uitat s-o mai public. O voi face probabil în această toamnă determinat chiar de Evtușenko.

În acei ani, poezia, în România, încă mai exista. Cu toată cenzura, cu toate chinurile îndurate de poet. Cultura în general era un refugiu în care se cuibărea un reziduu vital de libertate. Primul interviu în care puneam problema decesului sensibilității într-o lume abrutizată, tehnologizată, a fost cu Sandu David, președintele scriitorilor din Israel. David avea și îndeletnicirea de a crește lângă Tel Aviv, într-o fermă, găini. O poetă din Germania, Charlotte Ueckert, mi-a povestit amuzată că-și tipărește plachetele de versuri în tiraje de 200-300 de exemplare pe care le dăruiește prietenelor. Într-o noapte, întorcându-se târziu dintr-un turneu de afaceri, soțul (un capitalist de succes), i-a spus mirat că a auzit-o la radio. Tu ai scris chestiile alea? – a întrebat soțul, care afla prima oară că nevastă-sa e poetă. Azi și în România tirajele au coborât în zona ridicolului.

Să revin la Evtușenko. Am reușit după peripeții să-l întâlnesc și să fiu invitat la el acasă, în vila de lemn situată într-o pădure de pini și mesteceni de lângă Moscova. Era deputat și nu mai încăpea de treburi. Trebuia să pice și-o televiziune britanică, reporterii de acolo așteptând de o lună interviul. Le-am luat-o înainte și am stat de vorbă, pe îndelete. Poetul vorbea cu plăcere. A ieșit un interviu excelent. Din păcate, cu toate ciopârțirile, secția de presă n-a fost de acord cu publicarea lui. L-am publicat în primul Supliment de după 22 decembrie 1989, dar cine mai avea timp în acele zile de poezie?

La București, poetul care și-a vândut cărțile în Rusia și în lume în tiraje amețitoare a venit ca un taifun. Într-o țară în care poezia aproape că a murit, prezența poetului Evtușenko a fost electrizantă. La Uniunea Scriitorilor și la Teatrul Național a recitat, a șoptit, a râs ca un adolescent și a hohotit drăcește. Nu s-a suit ca Esenin pe masă, dar n-a lipsit mult s-o facă. A dat autografe, a îmbrățișat și sărutat femeile. A băut vin și pălincă, separat și de-a valma. În casa lor de la Peredelkino, am băut și eu, cu poetul, o sticlă de coniac. Eu nu beau, a zis, dar imediat ce mi-a turnat mie și-a umplut și el paharul. În casă erau un ogar și un cățel Saint Bernard. I-am întrebat aseară soția (a patra sau a cincea nevastă) ce-i fac câinii. Mi-a răspuns tristă că au murit. De bătrânețe.

Evtușenko, chiar dacă mimează vitalitatea, ține în cârcă niște ani. O ziaristă l-a întrebat la Uniunea Scriitorilor dacă este fericit. A fost singura întrebare la care n-a știut să răspundă. A rămas pe gânduri. În ochii lui albaștri, încă vii, își făcea loc o umbră. A vorbit sigur pe el, polemic și tunător despre Stalin și Putin, despre Zidul Berlinului, despre iubire și ură. A căzut – ca toți poeții?- la capitolul fericire.

(Lucian Avramescu, din volumul „Ciorne II”)