Cât de frumos era, cât de înălțător
Operațiunea ar fi putut să pară banală
Înroșeam ouăle de Paști și-mi învățam copiii
Cum se obține culoarea ideală
Tu, cu numele tău schimbător, ne priveai
Erai mama copiilor și păreai castă
Apoi s-a întâmplat să nu mai fii aceeași
Iar pe copii tot eu i-am învățat să vopsească ouă
Iar tu să ne privești visătoare, ca nevastă
Copiii mei mari au copii mici
Și pe ei i-am învățat să vopsească ouă de Paște
La rându-mi am altă serie de vopsitori
Fiecare îmi spune tată și mă recunoaște
Iată-mă lângă ultima-mi fiică
Sau poate nu ultima, ci cea mai mică
E plină, pe mâini de vopsele
Și pretinde că mă-nvață cum să colorez cu ele.
Coșurile cu ouă se rânduiesc pe masă
E joia când înroșim ouăle și ouăle roșii sunt ca salcia, verzi uneori
Am pregătit și ouă galbene ca puii de sub cloșcă
Și am vopsit, pentru policromie, și-n alte culori.
Cât de frumos e azi, cât de înălțător
Fiica-mi de cinci ani mă anunță discret
Că a colorat singură, pe covorul din sufragerie
Ouă violet.
Vine Paștele, casnic pentru mine, ca de fiecare dată
Chiar dacă am serii noi de copii
Și viața mea ar putea să le pară unora
Într-o anumită măsură schimbată.
(Lucian Avramescu, 2 mai 2013, Sângeru)
